Poezie
obiectele-tu
1 min lectură·
Mediu
și aerul se schimbă lent infiltrat de sunete necunoscute
retrageri abia perceptibile
partea descompusă a amiezei când palmele se desprind
de pe suprafețele negre ale lucrurilor
înțelegerea ascunsă
chipul tău emană pentru prima dată plecări inutile
ochii decolorează luna întâi luna a doua
întreg calendarul rescris de o incertitudine clară
aritmie
nu pot cuprinde absența în interioarele mele vacante
spațiile fără nume în care trăiesc ca într-o ultimă zi
tac
între mine și luntrea de pe mal e o singură deosebire
eu nu pot să plutesc spre sfârșituri
primesc îndepărtările ca pe o ceremonie
îmi plec fruntea să nu vezi cum se întipărește
fiecare mișcare din sternul tău închis
nu știu când
au început toate obiectele-tu să își piardă vibrația
eterul ce ți-a dizolvat hotărârea brațul
ochiul în care ne iubim
merg singură
umblu desculță peste pământul simplei bucurii
unde mă rostogoleam cândva
încerc să ajung acum la capătul neputrezit al dragostei
iubește-mă înainte de a se opri ceasul
024.024
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Ela Victoria Luca
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 159
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 26
- Actualizat
Cum sa citezi
Ela Victoria Luca. “obiectele-tu.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ela-victoria-luca/poezie/249039/obiectele-tuComentarii (2)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
ELtandrețea rămâne tocmai fiindcă eu nu pot să plutesc spre sfârșituri, fiindcă ele, sfârșiturile, sunt deschise. femeia cu rochie simplă de pânză este în esența ei flacără. aici e una din asemănările cu luntrea. arderile există. nemișcarea aparentă este mișcare intensă interior, acolo unde obiectele-tu și obiectele-eu își scriu calendarul. nu știu cât împreună, câtă vreme nu se poate garanta nimic. oare ce fel de dragoste?
mulțumesc.
mulțumesc.
0
e aici o așa mare, sinceră simplitate a contemplării.
mă gândeam că toate astea se deprind printr-un lung și robotnic exercițiu al durerii. pentru că refuz să cred în durere ca mod de viață liber consimțit.
partea descompusă a amiezei. ultima zi. absența. sternul închis. capătul dragostei. ceasul de pe urmă.
văd în toate o femeie cu o rochie simplă de pânză până-n călcâie. stă în mijlocul scenei cu o singură lumină undeva în spatele ei. nu i se distinge chipul. doar conturul unui trup aflat într-o nemișcare aparentă. fruntea plecată nu e îndeajuns pentru resemnare. pentru că dacă ai alerga de la un capăt la altul prin interioarele tale vacante, ai pârjoli totul. ai arde. și focul e viață.
nu știu dacă din clipa asta ai fi pregătită să arzi ca o torță vie, ela.. ai fi?
singura diferență dintre tine și o luntre, ai spus-o singură: \"eu nu pot să plutesc spre sfârșituri\"
probabil că ai să așezi împreună obiectele-tu și obiectele-eu. și-apoi va începe marea rostogolire. aritmia e starea ta naturală și poate că tu nici n-ai învățat să fii altfel.
și asta e de bine, ela :)