Mediu
văd și tac. mă las frumos deoparte. nimeni nu își dă seama.
așa cum nu mă pricep la pierderi, nu mă pricep nici la aruncat oameni. și, fiindcă nu am de ales, mă arunc pe mine, dacă simt cea mai fină urmă de retragere în celălalt. dacă simt că mă dizolvă între palme, preferând să dispar. chiar și într-un gol de secundă. e ca atunci când arunci firimiturile de plută dintr-o sticlă de bordeaux, să poți bea vinul limpede.
eu nu pot să fiu ruptă. nu pot îndura absurdul. eu trăiesc dragostea și atât. dacă nu se mai poate, îmi aștern încet tălpile pe drumul meu, foarte încet. pășesc fără mine, o vreme. pășesc în urmă, pe linia pre-simțirilor.
întâi îl rog să mă păstreze cu grijă. deși bineștiu că aceasta nu va fi să fie. momentul în care ajung să rog dă-mi un semn este primul moment al pierderii. este exact spațierea imposibilului. finalul care se insinuează pe neștiute.
când inima trece prin colaps, este al doilea moment al pierderii. și spun discret păstrează-mi cu grijă inima. inutil. fiindcă deja celălalt nu mă mai are esențial în inima lui, ci doar vag, banal. așa cum se trăiește pământesc.
a treia alunecare în gol este o maladie a spiritului. uneori, vidul. și abia îndrăznesc să mai las eu un semn. fiindcă știu deja că sunt doar un abur, un viitor-în-trecut, dincolo de orice sens. neviața și nemoartea își vorbesc atunci prin vocile noastre. și nu le pot opri, nu pot decât să mă înalț din toate și să adun firele rupte de lumină, să țes încontinuu spiritul sfâșiat.
nu rog să fiu ținută minte. niciodată.
24 iunie, bucurești
așa cum nu mă pricep la pierderi, nu mă pricep nici la aruncat oameni. și, fiindcă nu am de ales, mă arunc pe mine, dacă simt cea mai fină urmă de retragere în celălalt. dacă simt că mă dizolvă între palme, preferând să dispar. chiar și într-un gol de secundă. e ca atunci când arunci firimiturile de plută dintr-o sticlă de bordeaux, să poți bea vinul limpede.
eu nu pot să fiu ruptă. nu pot îndura absurdul. eu trăiesc dragostea și atât. dacă nu se mai poate, îmi aștern încet tălpile pe drumul meu, foarte încet. pășesc fără mine, o vreme. pășesc în urmă, pe linia pre-simțirilor.
întâi îl rog să mă păstreze cu grijă. deși bineștiu că aceasta nu va fi să fie. momentul în care ajung să rog dă-mi un semn este primul moment al pierderii. este exact spațierea imposibilului. finalul care se insinuează pe neștiute.
când inima trece prin colaps, este al doilea moment al pierderii. și spun discret păstrează-mi cu grijă inima. inutil. fiindcă deja celălalt nu mă mai are esențial în inima lui, ci doar vag, banal. așa cum se trăiește pământesc.
a treia alunecare în gol este o maladie a spiritului. uneori, vidul. și abia îndrăznesc să mai las eu un semn. fiindcă știu deja că sunt doar un abur, un viitor-în-trecut, dincolo de orice sens. neviața și nemoartea își vorbesc atunci prin vocile noastre. și nu le pot opri, nu pot decât să mă înalț din toate și să adun firele rupte de lumină, să țes încontinuu spiritul sfâșiat.
nu rog să fiu ținută minte. niciodată.
24 iunie, bucurești
065.119
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Ela Victoria Luca
- Tip
- Jurnal
- Cuvinte
- 278
- Citire
- 2 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Ela Victoria Luca. “when love is not enough.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ela-victoria-luca/jurnal/1733285/when-love-is-not-enoughComentarii (6)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
PGPGPaul Gorban✓Ela, cu o maturitate poetica si filosofica ne prezinti treptele \"posibile\" ale trecerii, ale pierderi si ale spiritului. Placuta lectura. Invitatie la meditatie. Probabil lectia pentru ziua de astazi sau pentru toate zilele. :)
0
ASDistincție acordată
te situezi în chiar miezul procesului, pe care îl schițezi ferm, cu o mână sigură, în imagini delicate și sugestive. este un text de care m-am simțit atașată din clipa în care l-am citit întâi pe blog. curajos, în sensul în care este curajos cel ce taie în carne vie, pentru a înțelege și a se înțelege, mai degrabă decât spre a se face înțeles și amintit. cum spui, de altfel, în ultimul vers.
nu știu în ce măsură este adecvat acest com, pentru că nu vine dintr-o privire critică, ci dintr-o reacție subiectivă - dar am convingerea că steluța mea este perfect justificată.
Adela
nu știu în ce măsură este adecvat acest com, pentru că nu vine dintr-o privire critică, ci dintr-o reacție subiectivă - dar am convingerea că steluța mea este perfect justificată.
Adela
0
LPPoate și la mine e o reacție subiectivă, dar pun alături de steluța Adelei și steluța sufletului meu, pentru ce am citit azi la tine.
0
NMparticularizarea unei maladii a spiritului nu poate suna decât ca un armistițiu. deși e aici o revoltă senină și tristă.
eu las semn pentru că am început ziua cu acest text și am citit aici un om care se așază, care se roagă pe sine să nu se uite. suntem făcuți din pierderi. ele dau uneori mai mult sens decât primirile.
acum tac. sper să văd.
eu las semn pentru că am început ziua cu acest text și am citit aici un om care se așază, care se roagă pe sine să nu se uite. suntem făcuți din pierderi. ele dau uneori mai mult sens decât primirile.
acum tac. sper să văd.
0
INMă dezarmează tonul de metal, asumarea calmă a sfâșierilor, formularea exactă a inefabilului, felul cum pronunți verdicte asupra propriei inimi și găsești limbajul potrivit pentru drame, fără a recurge la ingrediente lirice. M-a izbit constatarea: \"Când inima trece prin colaps, este al doilea moment al pierderii\". Uit de evaluarea estetică a textului, dar e impecabil fiindcă produce o emoție puternică.
0
ELPaul, pentru că ai mers pe aceste trepte, da, asta s-a dorit, o parcurgere interioară, în urma pre-simțirilor și o trecere peste praguri.
Adela, mulțumesc pentru rezonanță, nu știu să rog a fi ținută minte, sunt. Fie și doar prin texte simple, uneori. Amprentele rămân, cu sau fără conștientizarea noastră.
Ligia, te-ai încolăcit printre rândurile acestea ca printre alge, acum eliberează-te, aruncă-te în mare și revino la țărm, mult mai curățită de lume.
Mădălina, mulțumesc fiindcă nu uiți. Și aș spune că nu suntem făcuți din pierderi, ci suntem făcuți din ceea ce rămâne în noi, lăuntric, în urma pierderilor. Iar eu pot păstra, până la capăt. Mulțam, fără bosumfleli.
Tamara, când am scris aveam un ton pietros, piatra aceea de Dobrogea, albă și seacă, piatră de cheile dobrogei. Nu e nevoie de lirism uneori, nici măcar de literaturizare. E gândul pur și simplu, liber să trăiască.
Mulțumesc frumos tuturor,
Ela
Adela, mulțumesc pentru rezonanță, nu știu să rog a fi ținută minte, sunt. Fie și doar prin texte simple, uneori. Amprentele rămân, cu sau fără conștientizarea noastră.
Ligia, te-ai încolăcit printre rândurile acestea ca printre alge, acum eliberează-te, aruncă-te în mare și revino la țărm, mult mai curățită de lume.
Mădălina, mulțumesc fiindcă nu uiți. Și aș spune că nu suntem făcuți din pierderi, ci suntem făcuți din ceea ce rămâne în noi, lăuntric, în urma pierderilor. Iar eu pot păstra, până la capăt. Mulțam, fără bosumfleli.
Tamara, când am scris aveam un ton pietros, piatra aceea de Dobrogea, albă și seacă, piatră de cheile dobrogei. Nu e nevoie de lirism uneori, nici măcar de literaturizare. E gândul pur și simplu, liber să trăiască.
Mulțumesc frumos tuturor,
Ela
0