Ligia Pârvulescu

ieși la suprafața lucrurilor respiri noaptea din trup îți cade în bucăți la picioare – un animal explodat pășești în afara lui ieși ca dintr-o haină veche murdară în depărtare fumegă părți

ieșirea din vis mirosul de ars al mâinilor amintirea incendiilor din viețile de apoi când trupurile ți s-au prăbușit în flăcări - brazi înalți cu ecouri lungi pe interior vuietul vapoarelor în

te-ai legat cu funia realității să nu mai cazi în apele visului și totuși visul revine te învelește cu încăpățânarea unei mame fluide și triste care-și îmbrățișează fiica risipitoare tăiată de

și brusc dimineața a crescut mare cât o amiază cu soarele luminându-mi trupul în formă de cruce. uneori frumusețea are efectul ăsta, te încremenește într-o admirație uluită și nu mai știi

sunt cuvinte care sângerează pe marginea lucrurilor șerpi cu gura rănită de o pradă prea mare pe când altele se închid precum cutiile muzicale cu balerine care trag ușor capacul spre

toamna pe uliță sau parcă nu chiar așa se numea ce contează ulița rămâne aceeași doar anotimpurile și oamenii trec peste ea lucrurile mereu altele și mereu aceleași toate înghesuite pe strada

și iarăși iarna ți se-ntinde supusă în față ca un imens animal alb scoțând aburi calzi prin hornurile caselor aștepți vântul rece din nord care să-i înfioare pielea murdară și s-o tragă de

niciun gest nu are cum să te ajungă - mângâierea unei mâini e doar iluzia aerului, pe cand tandrețea ascunsă a unei priviri cade asupra ta ca un bici de foc îți dizlocă oasele în adânc tulbură

nu ai cum nici dacă ai vrea și nici nu contează asta sau celălalt ei sunt la fel de foarte importanți la fel de diferiți între ei precum apusurile maiestuoase blânde fosforescente sau reci

nu cresc decât în anumite locuri cu ierburi lucioase și umbra grea, în copilărie degeaba le căutai și împărțeai bani pe la colțuri de stradă așteptând apoi ani în șir să apară – pietrele astea

se face lumină pe marginea pământului meu strălucirea ajunge până aici mi se revarsă pe creștet din găleata cerului iar în timp ce dorm razele înfig prin grădini cuțite de aur din care peste

seara își întinde mâinile întunecate în mine le curăță într-o albie pală și le retrage încet scurgând fluidele nopții atunci mă transform într-o construcție ciudată trec de cealaltă parte a

trec printre oameni și vorbe și visul e mai real decât realitatea privesc prin geamul mașinii din difuzoare se aude “it’s alright now” fredonez și mă joc cu cuvintele “it’s all - right now”,

cei plecați stau bine prinși de mine prin inele fotografii tot felul de șoapte și umbre le las colcăiala suprafețelor și mă fragmentez, mă închid în rafturi adânci și-mi așez zâmbetul deasupra

sub ochii închiși ai celor întunecați și mai e puțin până la lumina care-i mama luminii, cea care-și înghite copilul cu poftă într-o frumusețe peste om și ruginitul lui felinar clătinându-i-se

știind că zilele curg într-o liniște perfect sferică, albă chiar și atunci când lângă tine una dintre lumi se prăbușește în șoaptă, chiar și atunci când înainte să aluneci în somn din interior se

mă întreba ce caut mă-nvârteam lângă mare odată cu pietrele aproape dansând am pierdut ceva i-am spus nu-mi găsesc neliniștea tristețea copiii mei rătăcitori s-au rătăcit în sfârșit de

voiam să-ți spun despre aer, despre perdeaua mișcată de vântul subțire și despre cum lumina face din oboseală un fel de miere pe care o iau în pumni și o întind împrejur ca pe un cerc dulce al

noaptea ies din mine toate cărțile pe care nu le-am scris se deschid singure pe rafturi dintre foi apar altfel de oameni vieți noi tristeți nemaiîntâlnite ce cuprind lumea cu lentoarea șarpelui până

unde umbrele se încaieră se sfâșie lasă urme negre pe metalul anilor încolăceam frânghii pe încheieturi strângeam ne strângeam cât mai tare în noi țipătul înălța valuri de sânge animalul

sunt o imensitate ușor dureroasă pulsând în lesă sub o mână înaltă nu mă cunosc din mașini cinematografe și teatre mă aplaud cu mii de mâini când reușesc să stau în echilibru în fiecare mine din