să primești iarna adânc

știind că zilele curg într-o liniște perfect sferică, albă chiar și atunci când lângă tine una dintre lumi se prăbușește în șoaptă, chiar și atunci când înainte să aluneci în somn din interior se naște un vârtej care-ți surpă oasele nedureros așa cum apa împrăștie firele unui castel de nisip. te scuturi brusc de senzația de amețeală încerci să nu te lași trasă acolo și intri într-o tăcere albastră nescuturată de vânt, pielea ți se închide la culoare de parcă ai fi înnoptat rapid dinspre miez spre coajă încerci salvarea unei realități, reușești, la sfârșit un imens fluture din sticlă flexibilă, multicoloră, îți acoperă ochii. te trezești în sala de cinematograf a unei lumi în care spectatorii tremură în scaune de parcă viața lor ar depinde de personajul pe care-l trăiesc, și chiar așa e, la sfârșit vezi câțiva zăcând fără suflare lângă tine apoi te îndrepți spre o stație cu o mulțime de sensuri stai aiurită pe scări fără să-ți știi direcția, fără să cobori pe când șuvoaie de necunoscuți te șterg cu hainele lor hotărâte, vântoase. mai este ceva, în tine sau în spatele tău – deși când te întorci nu e nimeni, poate doar un curent rece spre inimă întinzi mâna și-ți amintești brusc frumusețea, conectarea cu nevăzutul, deschizi larg straturi de ochi și revii vezi lumina traversând aerul până la incandescența culorilor ai sub mână blana caldă a unui animal, torsul de pisică al vieții trăgându-și suflarea pentru încă o zi. simți din piele până în centru privirea uluită a unui bărbat te ridici într-o tăcere aurie spațiile se lărgesc, se adună în jurul tău iar și iar ca un puls, ca o îmbrățișare a lumii.