Ligia Pârvulescu

înaintez pe coala albă viscolul șterge tot e o iluzie nu exist tata știe îi trag carnea după mine ca pe o sanie în față nopțile urlă în haite http://www.youtube.com/profile?user=HIMVEVO#

“there was never virgin got till virginity was first lost” (shakespeare) i-ar fi spus lucrul pe care aș fi știut să-l fac cel mai bine era să fiu femeie una dintre ființele de poveste care mai sus

eram mică atunci mă supăra tare faptul că la teve în fiecare sâmbătă erau aceleași desene-animate duminica la cântarea româniei stăteam pe canapea și înecam odele alb-negru în lacrimile mele de copil

m-am săturat dragul meu am ruginit de atâta ploaie, sperma ta cu gust amărui de campari mă plictisește de azi încep ritualul hainelor urâcioase și reci rochia amenințător înșurubată în

îmi umbli împleticit prin destin deschizând neglijent sertare adânci în circumvoluțiuni căptușite cu grăsimea uitării te simt cum înoți greu prin mine în mierea îngroșată a pereților

blocurile put a transpirație

mă uit după tine printre zbateri de pleoape aștept în pragul gurii să intri în mine ca-n adâncimile răcoroase ale unei case vechi și obscure cu obloanele ochilor trase pe jumătate vreau să te

de sub pământ ies capetele lumii caracatiță veche mereu deznodată în mare aici vântul se face carne uscată întinsă lasciv pe craniul scoică mă dizolv cuminte în mici

noaptea aerul se retrage în tine îmi țin ochii strânși ca niște melci speriați alunecând prin tuneluri spre noi dimineți

ea și-a exfoliat trecuturile în ultima reîntoarcere călătoarea înfășurată în covorul de zdrențe se închină-n oglindă cu limba-ncâlcită de vise noul corp ține strâns pe cerșetorul pitit într-un stern

la marginea patului ne-am întins pe șine din sticlă iar nopțile gonind haotic înspre octombrie ne-au lovit ca niște trenuri de marfă pline cu zâmbete strâmbe și tristețe la litru absintul

(mamei mele) există în tine un galben de plantă filtrezi lumea prin nervuri țesute stingher în cotloane din sufletul meu mai locuiesc și acum în spitalul părăsit de perfuzii și oameni pe care mi

acum e timpul desprinderii noastre îți las mâinile mele ancore aruncate adânc în pielea ta străvezie de algă deasupra noastră lumina se-nvârte încet ca un carusel gol

Spre asfințit lupoaică bătrână și crudă noaptea vărsa din blănuri fiarele sângerii ce umpleau cerul de răni și smulgeau bandajele lumii. În ceața de gânduri greu cu aripi de petrol se

Plouă / plutesc înnodată în zodii de apă prin piele-mi foșnesc șerpi leneși lucioși pleoapa închisă e felia de măr acru înecată în gin / și lămâia azi m-am dat afară din mine / pe motiv de

♫ tabac, degete lungi, blue lagoon curaçao nici nu știu ce soarta mea mai caut p-aici cică-n seara asta e jazz ascult mișto printr-o sticlă murfatlar dealu mare sau ce naiba e ♫ noaptea asta le-o

În mine orbirea și-a creat noi metastaze stau albă în prag tu ești palid, înalt te naști iar cuminte și crești între gânduri ca Isus în biserici de lemn și cu șolduri rănite alungi cu

nu ai cum nici dacă ai vrea și nici nu contează asta sau celălalt ei sunt la fel de foarte importanți la fel de diferiți între ei precum apusurile maiestuoase blânde fosforescente sau reci