***********

adâncime albul are curenți pe care vin lent monștri marini nopți palide tremurate, cu mușcătură de văduve hămesite colindând iarna în haite prin cimitire lumânările își mănâncă flacăra tu - unghiile, până ajungi la inimă la flacără sau nu saltul rămâne departe ceva mic aproape neștiut neînțeles camuflat în luptător de gherilă undeva între dunele albe ale unei imensități oarecare jocul de alb și lucire lumina rece pe care alunecă aburul sfârâind din crupele tăioase ale cailor fâșâitul zăpezii rupte fuga spre ceva-ul știut de cei ce nu spun în urmă pământul cu burta mare despicată nu știi de unde tot vin rănile roșcate aparent incurabile de parcă pielea ți s-ar tăia singură pe dinăuntru și tot ce ai - ești iar acela ar vrea să plece într-o călătorie îndelungată în afara ta totuși e limpede viteza fugii de sine transformă fiecare oră într-un cuțit dar nu te oprești, incubus-ul personal te-ar ajunge din urmă prin oglinzi privirile ți s-ar întoarce să-ți muște fața mâinile înnebunite de frică, și tot ce-ai lăsat în urmă din tine s-ar izbi la loc între oasele tale iar eu nu te opresc nu în noaptea asta lungă de viață - n-ai ști decât să te întredeschizi să presimți cu ochiul cețos al copilului o mare fericire prin gaura cheii și să ștergi ceva ce aduce a vis, întorcându-te alb și oftând spre partea cealaltă