Ligia Pârvulescu

“era o femeie ciudată, ale cărei rochii păreau a fi croite cu furie și purtate furtunos” (oscar wilde) rufele albe rufele negre purtate prin lentoarea oamenilor cu furie și tristețe nopțile

copacii sunt cimitire golite frunzele au plecat pe străzi împrăștie melancolie în doze letale noiembrie mi se lipește de gură lent parcă m-ai acoperi cu limba și tac mărunțesc pavajul sub

am omul meu liber la orice oră ne înțelegem dintr-un gând știe că vin de departe din centru sau din alt loc inexistent când ne atingem ploaia începe să curgă în slow motion

vrei sa tragi de volan să tai parapetul dar e târziu taci ucizi realitatea îi așezi mumia cu vedere spre ceilalți în firida unui zâmbet blazat în stânga Amstelul își întinde trupul negru pe brațe

oamenii ticăie măsoară tot felul de așteaptă să explodeze în moarte într-o mare tăcere dar asta nu se întâmplă explozia lor se aude foșnet de mătase aici la marginea lumii nimic nu asurzește

ai măsura tuturor lucrurilor inclusiv a femeilor atunci când îți alegi una ești ca un începător zici nu iau porche-ul din prima trebuie să-mi fac mâna pe dacia asta dar cumva îți dai seama

întâi vine blândețea gestul automat înaintea rafalei ceilalți văd strălucirea cum se pierde în adâncuri totul e o mare dragoste subacvatică pe ritmul căreia te duci unduindu-te ca o algă

pot să mă prind de sentimente niciodată de oameni legăturile sunt negre zdravene sau linii fragile de lumină ah dungile acelea subțiri promițătoare înșelătoare ca niște linii de

dragul meu ești al nimănui de fapt și nici nu mai știu cum te cheamă literele se amestecă și de fiecare dată iese numele altui bărbat ca la o extragere loto la care iar nu câștigi între timp

ce altceva înseamnă realitatea decât constatarea tardivă că nimic din ce-ai învățat nu-i corect ce e altceva decât propria cană de gust amar cafea dragoste sau cum s-o numi medicamentul pe care

la un moment dat toate crimele plictisesc oamenii nu mai au farmecul de altădată răsăriturile sunt grele de apă diforme deschizi larg ochii pe dinăuntru animalele se retrag din fața focului pădurea

n-o să-i spun nimic despre cum te poți îndoi pe dinăuntru de durere bucurie furie plictis și alți prieteni apropiați omului nopțile miros a parfum de lux mai ales când prinzi viteză spre patul de

azimâine ca ieri cuvintele se aliniază în versuri fără cartuș literele se întind curge un aluat pe marginea mesei ceilalți capătă un sens acru trecut prin forma buzelor tale și nimic nu e copt nimic

era o pasăre de pradă care plângea ghemuită pe stinghia nopții răsfirate împrejur penele întâmplărilor - o oglindă prin care o atingeam sau cel puțin așa se simțea în vârful degetelor ceva ca un

o să învingem mi-a spus mi-a legat cămașa de forță coridorul lung se termina cu o fereastră plină de liniște acolo puii decapitați își strânseseră fulgii pe umeri și străluceau era mult până la

de fapt nu stai întins pe nimic e un cutremur de neoprit început aproape de soare toate lucrurile vin fix peste tine cu precizia bisturiului și nu le poți opri nu poți opri sângerarea ești

mă ridic dintre vene și umblu îmi adâncesc tălpile în cuțitul străzilor durerea mi se învârte în cap fiara captivă gata sa muște orice beregată i-ar ieși înspre colți nu pot nu vreau să-i dau