străinul din țara aceea

mă întreba ce caut mă-nvârteam lângă mare odată cu pietrele aproape dansând am pierdut ceva i-am spus nu-mi găsesc neliniștea tristețea copiii mei rătăcitori s-au rătăcit în sfârșit de mine zâmbeam cu satisfacția unei mame denaturate apoi m-am lăsat în palmele lui era ceva nevăzut care mișca în noi aripi împreună eram un animal mic și rotund abia născut din răsuflările noastre aproape că nu-ndrăzneam să mișc de fericire eram un val de nisip cu fiecare gest mă împrăștiam în aerul cald orbitam în jurul tâmplelor lui de parcă aș fi fost o femeie sau o lună sau un inel de sunete moi prin trupul nostru nopțile curgeau în fâșii lucioase arcuindu-ne privirile în benzi de aur – și totul s-a oprit așa un flux rostogolit în afara timpului ca și cum căldura ar putea îngheța fragmente de viață de care n-am vrea să ne desprindem decât pentru a ni le așeza mai bine sub cap și toată lumina ne-a rămas undeva între coaste ca pașii unui animal frumos și sălbatic – de acolo pulsează o fericire