necklace | dantela gâtului

toamna pe uliță sau parcă nu chiar așa se numea ce contează ulița rămâne aceeași doar anotimpurile și oamenii trec peste ea lucrurile mereu altele și mereu aceleași toate înghesuite pe strada asta tristă ca o femeie frumoasă strangulată cu un colier prețios de câini invizibili ce mimează urletul noapte de noapte fiecare la luna lui la fel și eu cu viața mea la care șoptesc tremurat să nu mă audă să nu o sperii prea tare și să fugă precum luna în zori totuși o simt cum mi se strecoară mișelește printre oase și recunosc câteodată mi-e frică să nu cumva să mă lase aici îngrămădită în mine o proastă cu lacrimile uscate așa că de la clipă la clipă strâng mai tare din dinți mă dezlipesc tot mai mult de pe oase mă pregătesc de marea plecare și de micul regret și încep să alunec pe cerul intern învelită în nopți înstelate ca în trupuri de catifea veche