black island

nu există un punct din care ne putem întoarce
o să păstrez un celălalt integru până la capătul digului
de-acolo poate voi pleca într-un zgomot de valuri sparte

voi fi risipit în aer când
golful pustiu al inimii se va umple de alge reci
din minciuni am să construiesc marele adevăr
și dizolvarea sa lentă
lichidul verzui se va impregna prin piele spre atrii

aripile mele vor fi șterse
în locu\' lor am să capăt mâini
mă voi schimba complet într-o figură de apă amară


cu stima, blueboy

Ti-as fi trimis o vizuala sa vezi ca, dincolo de capatul digului, culoarea insulei este cea a stufului, iar cand vii acasa, treci pe la Pescarie unde Raul Verde desparte plaja Mamaia de plaja Faleza Nord. Vei fi foarte surprinsa sa gasesti acolo Ancora. Iti voi face o vizuala cu toate astea si vei vedea, si vei gasi si cred ca te vei bucura. Iar de la capatul digului, se vede ce-i spuneam Adelei...

Mie mi pe pare, văzând dinăuntru, că insula nu e neagră. Dar cred că era alt timp și în mod sigur altcineva. Remarc imaginea \"golful invizibil al inimii\".

Cornel, apreciez remixul tău, shcimbă ceva din planurile interioare, cumva am schimbat și eu câteva rânduri din cele inițiale. Însă, dacă tot ai făcut acets remix, uite, te rog citește aucm poezia mea de la ultimul vers, la primul. Să vezi efectul. Nu mi-am dat seama de asta când am scris-o, ci doar după ce te-ai jucat tu cu versurile. Și rar mi s-a întâmplat să am poezii ce pot fi citite și în sens invers... al versurilor.

Ioan, mulțumesc pentru cum privești insula, pentru cum simți ancorele, puntele de susținere. Și pentru că pagina asta simplă poate să îți insipre o vizuală. O voi găsi, acum voi căuta și ce anume i-ai transmis Adelei.

Pașa, nu știu cum să spun nu acum: insula e neagră înlăuntgrul meu, aici, acum, cu cinevaul-celălalt. Poate însă că natura mea interioară nu lasă negrul să rămână, ci deja se re-văd culorile, nu știu... Mulțumesc, din acel golf.

Ela

pastrez intr-o scorbura integra un talisman pentru celalalt

vantul invizibil al padurii imi provoaca frisoane
adierea lui rece
vajaitul lui impregnat in timpanele mele
ma transforma complet intr-un om cu boala tremuriciului

il caut pe celalalt
vantul simunic, caldut si uscat,
nu ma aude ca e departe, tocmai in desert
renunt la orice utopie de aer curat
dupa o gura fortata de plumb baimarean

in plamani simt saturnismul ca stare de gratie respirand-o
nu stiu cate kile am in mine...

caut mai departe copacul cu talismanul ascuns
mut si oarecum speriat ca de bombe
cu bratele gesticuland intruna negru de suparare
as dobori toti arborii sa recuperez nestemata

dar nu mai gasesc scorbura...

pentru că este acvatică iar eu am o slăbiciune pentru apă chiar dacă poate nu reiese din ceea ce mai scriu uneori. îmi mai place pentru că spune despre salvarea celuilalt, prin sacrificiul de sine. e o poemă frumoasă, chiar așa întunecată cum pare la o primă lectură.
Mishu

Bogdan, mulțumesc pentru versiunea \"contră\", cu hazul tău caracterisitc mă faci să transform negrul nu în insulă, ci în bob de piper. Totul e să nu fie presărat pe inimă larg deschisă.

Mishu, atura mea este acvatică, marină, inevitabil scrierea va fi de cele mai multe ori așa. Să poți salva în celălalt și în tine ce este autentic, înalt și viu... pt mine e tot ce contează. Mulțumesc

Ela