Ela Victoria Luca

cos pe dinăuntru zilele, până la refuz. e vitală închiderea ermetică a chipurilor văzute, obosind la rândul lor să mă afle mereu cu ochii în trecutul tivit. nu, mersul înapoi nu mi-e întâmplare.

și frații și surorile și ei părinții adormiți lângă sălcii mi s-au așezat pe degete mi-au lăsat urme pe claviculă pe ziduri pe uși semne lente ce îmi deschid în fiecare dimineață visul o

nimic. doar cochilia unei promisiuni, convergențe aparente o lună în care pojghița de gheață acoperea straturi de dragoste uimirea pe malul abrupt de unde auzeam alte voci copii nesiguri deghizați

uit poezia uit poezia înainte să mă păstreze în ea ca un nisip mișcător ca un păienjeniș nepătruns înainte să mă cufund în apele ei haotice în lumina ei divin-orbitoare uit fără să regret

deschid ochii nu te văd fragmente de oameni în jurul meu strigă se prăbușesc rămân celule de timp trec de partea cealaltă a drumului răsucesc ierburile rele și le strivesc sub tălpi până

și nu mai are rost să trec prin straturi de spaimă îl iau pe fiecare îmi construiesc pereți înalți mă închid în orice zi să nu mai aud nimic din lumea asta roasă de nebunie câteva palme de

o neputință din care ieșim ca dintr-o balenă ucisă e doar o iubire întoarsă cu ochii spre liniște nu mai separăm apa de maluri nici durerea de lumini invizibile totul se ridică în noi se

fără să închid ochii încep noaptea altfel răsucesc lent mâinile după fiecare obiect dar obiectele ne sfidează francesca așa cum ne sfidăm și noi când trecem prin squaruri orbiți de nonsensul

singura formă în care trăiesc este acest balans acvatic incertitudinea din care tai, ca peștele-spadă, deziluzie după deziluzie în portul tău aducerile aminte sunt gheme de sârmă

san marino, citadela. uneori cred că ne este vitală călătoria, muntele, marea, cetatea, cedrul pentru a învăța să trăim, să scriem, să ne rostim. să ne scriem în noi înșine autentica istorie.

miercuri. ceva moarte, ceva praf pe ponte vecchio, unde aurarii își etalează mândri bijuteriile. ceva mai puțină viață acum în mine, când deschid ochii spre mâinile tot mai subțiate de scrieri.

sunt la picioarele turnului înclinat. dacă aș locui în pisa, aș avea impresia că dragostea este întotdeauna dreaptă, perpendiculară perfect pe suflet. sfidez gravitația atunci când fac un

orașul de apă, vene... ția. nu îmi dau seama cât e de viu sub putregai, sub lăcomia igrasiei. mii de vene prin care curg oameni, cu zilele lor, cu morțile lor. urmăresc aceleași ziduri de dincolo de

rătăcesc o vreme în piazza navona. acolo un pictor mi-a furat chipul. singura distanță pe care o parcurg este între mine-cea-fără-ochi și ultima noapte de dragoste. el nu știe că am plecat, el

plec din mine. urmez calea inocenților. ei îmi amintesc o romă în care timpul se sinucide. picioarele mele supuse, mersul vertical, rece. oameni din care ies încontinuu spirite zidurile miros a

drumuri pe care merg fără lumină munți de ceață îi urc lent imaginându-mi că sunt pe vârful unei morți mă liniștește doar chemarea ploii și umbletul acesta verde pe spatele oamenilor

las mâinile deoparte am sângele înspumat al unui animal în fața sacrificiului densitatea spaimei ca o pâclă emoțiile în care te cufunzi nimic nu curge strident cum curge dragostea metalică pe

ea trece praguri vede oameni-linii întrerupte *** am pre-simțit că ți-e rău ai două mâini ca niște șerpi de apă unsprezece zile vor coborî peste nisipuri vei săpa gropi cât un strigăt de