Mediu
orașul de apă, vene... ția. nu îmi dau seama cât e de viu sub putregai, sub lăcomia igrasiei. mii de vene prin care curg oameni, cu zilele lor, cu morțile lor.
urmăresc aceleași ziduri de dincolo de canale, ca în acel vis în care aveam alt nume, alt chip, iar rochia albă nu se mai vedea de marginea ambiguă a părului. și în vis, și acum, caut sensul, prin subsoluri de viață.
fiecare fereastră îmi deschide o altă istorie. din apă intri simplu, direct, pe orice ușă, fără cheie. în timp ce acasă vara își crește grâul, eu limpezesc inimi în sensul invers al bărcilor.
în genunchi, pe fiecare pod, trasez memoria cărților. aici bibliotecile nu au rafturi, ne pedepsesc ochii, ne pedepsesc mintea cu fantomele lor. aici, totul se citește în mucegai.
sub felinare se deschid iubiri. le privesc, indiferentă. de partea cealaltă a canalului, bețivul orașului. eu sunt undeva între cele două dependențe, fac punți între punctele cardinale, printr-o dependență de aer. umed, rânced, sărat.
am gust de piatră din evul mediu. piatră venețiană. nu știu de ce simt că nu aș mai pleca de aici. pesemne încă nu am descoperit ce ascunde visul. așa cum nu am descoperit ce ascunde trupul meu de femeie. ce suflet. ce spirit.
aș tăia în mine, necruțătoare. fiecare interstițiu ar fi o altă veneție. și m-aș locui întotdeauna în subsoluri, în chilii, în cele mai simple încăperi. mansardele sunt prea departe de călugării îndoliați. prea departe de cursul firesc al apei, de sensul viu al visului.
vai vedrai... vai vedrai. singurul cântec pe care nu îl cunosc gondolierii.
urmăresc aceleași ziduri de dincolo de canale, ca în acel vis în care aveam alt nume, alt chip, iar rochia albă nu se mai vedea de marginea ambiguă a părului. și în vis, și acum, caut sensul, prin subsoluri de viață.
fiecare fereastră îmi deschide o altă istorie. din apă intri simplu, direct, pe orice ușă, fără cheie. în timp ce acasă vara își crește grâul, eu limpezesc inimi în sensul invers al bărcilor.
în genunchi, pe fiecare pod, trasez memoria cărților. aici bibliotecile nu au rafturi, ne pedepsesc ochii, ne pedepsesc mintea cu fantomele lor. aici, totul se citește în mucegai.
sub felinare se deschid iubiri. le privesc, indiferentă. de partea cealaltă a canalului, bețivul orașului. eu sunt undeva între cele două dependențe, fac punți între punctele cardinale, printr-o dependență de aer. umed, rânced, sărat.
am gust de piatră din evul mediu. piatră venețiană. nu știu de ce simt că nu aș mai pleca de aici. pesemne încă nu am descoperit ce ascunde visul. așa cum nu am descoperit ce ascunde trupul meu de femeie. ce suflet. ce spirit.
aș tăia în mine, necruțătoare. fiecare interstițiu ar fi o altă veneție. și m-aș locui întotdeauna în subsoluri, în chilii, în cele mai simple încăperi. mansardele sunt prea departe de călugării îndoliați. prea departe de cursul firesc al apei, de sensul viu al visului.
vai vedrai... vai vedrai. singurul cântec pe care nu îl cunosc gondolierii.
054.092
0
Figurile de stil precum: (\"curg oameni\"), (\"vara își crește grîul\"), (\"limpezesc inimi\") comunică ideea de debordanță, transparența gîndului. De asemenea elemente simbolice ca:
bărcile, rochia albă (în context), iubirile de sub felinare, aerul sărat, piatra venețiană, sufletul străin propriului trup adaugă fragmentului de jurnal o nuanță aparte, specifică Veneției, sugerînd frumusețile tainice descifrate sau nedescifrate de văzul lăuntric al autoarei în permanentă căutare.
Aici între inimă și expresie nu sunt decît vene și ape prin care curge viața de om în contrast cu zidurile evului antic (simbol al statorniciei), punțile de piatră, de legătură între punctele cardinale și cele citoplasmatice, noțiune de interstițiu.
În penultima strofă se compară golul din suflet cu o altă Veneție. Un gol ce se cere umplut cu rugăciune în subsolurile vieții, în chilii.
Trecerea ei pe aici este identificată cu ajutorul cursului firesc al apei, sensul visului (mai devreme căutat).
Pentru un final sublim s-a păstrat un desen muzical fin și expresiv \"vai vedrai...vai vedrai\".