douăzeci și șapte de ape. renaștere

sunt într-o apă fără întinderi, fără adâncuri. un ochi perfect sferic, în care plutesc fără să ating întunericul. renasc. așa, simplu, cu mâinile în plânsul mamei. ea crede că nu o aude nimeni. îi țin palmele tot mai strâns pe inimă. mă gândesc numai la sensul vâslei. vorbesc cu apa. singurul fluid real, deasupra căruia se înalță sufletele. gura mea e pierdută, nu mai percepe irespirabilul. umerii mi se umplu de apă, coapsele mi se umplu de apă, genunchii mi se umplu de apă. gleznele nu. așa pot să mai calc peste memoria neagră. a oricui. așa pot să mai smulg gesturi străine. ca un ultim adio. sau nu. nu despre moarte e vorba aici. renasc. în altă inimă roșie. în altă apă. sânul verde, fără coșmar. și nimic suspendat deasupra. chipurile, plecarea ochilor. și închinarea. a fost ora șapte, a sâmbetei. dar să nu vorbim despre asta, astăzi este joi, mereu este joi. mi se lipesc genele de stânci. și dacă nu văd, dacă nu văd aici, înăuntru, atunci nu mai exist. și cum să pot exista înainte de a renaște?