viaggio (7)

san marino, citadela. uneori cred că ne este vitală călătoria, muntele, marea, cetatea, cedrul pentru a învăța să trăim, să scriem, să ne rostim. să ne scriem în noi înșine autentica istorie. mărturia pietrei, mărturia apei, mărturia pădurii. mărturia Literei. tăcerile fiind incluse, deplin. și iubirile.

să privești în tine, fără menajamente, lucid și scrutător, explorator și cu focul curiozității. să îți purifici spațiile dinăuntru, spațiile din afară, spațiile dintre.

\"les espaces entre-deux mondes\". lumile abia perceptibile, abia trăibile omenesc. simțuri ce se deschid, într-o estezie luminoasă, ca-ntr-o noapte a spiritului, din care te trezești pe trepte de conștiință, până la Sine.

așa cum turnurile veghează peste orizontul viu, așa îmi las veghea asupra a ceea ce există în mine, în viața asta, cum este ea dată. și asupra celor ce îmi sunt, adevărați și drepți. făcliile mele, esențe din aceeași esență. cei ce mă însoțesc prin absența-prezența vie, orice ar fi. mai presus de viațamoartea din mine, din ei.

întinderea de pământ și apă, sub ochii mei. iubesc cetățile vechi. sună demodat, desuet, stupid. dar ce contează cum sună dincolo sau dincoace de planurile simțului banal?

iubesc cetățile așa cum iubesc oamenii, cărțile. și marea, dincolo de toate. nu poți fi spirit colindător și să nu iubești toate acestea, să nu le scrii în tine, în ceilalți.

san marino, o altă mărturie a felului meu de a iubi tăcut, până la capătul Călătoriei, un om, un oraș, un munte, o carte, o apă.

așa mi-a fost Scris.

(sfârșit)