Diana Manaila

colecționez rodii, cresc copii alintați sparg nuci în inimă sunt decisă albă, pe tocuri sunt sigură că lumea este o poveste de dragoste sau un ciorap rupt tocmai de aceea pășesc

ea întoarce inima cu faţa la perete el taie leandrul din spatele casei ea privește tăcerea cum sapă un loc potrivit pentru bulbi de orice nu mai există braţe cuvintele sunt legate la

am iubit am trădat am sădit albăstrele am pus pâine pe masă caligrafic am scris despre cum împletim inima ca pe un ciorap, pe față pe dos despre cum scrijelim poezie despre

dacă ai să mănânci sâmburi de caise duminica în loc să te zăvorești în biserică să dai cu tămaie pe caii sălbatici clar ești anormal dacă te apuci să culegi păpădii la apus sigur ai farmece

câtă poezie poți să-mi iei, câta liniște ...tumultul câta toamnă plimbata invalid...într-un cărucior gol câta absență toate potecile cărnii într-un arămiu singular din care nasc poeme din

i-aș vorbi despre frunze, despre must despre cum râd hana și petru și diana ca niște oameni mari despre cum s-au decolorat locurile din care a plecat și despre cocori despre cum se adună

sângele meu curge cu mugurii, curge cu toporașii redevin o diană albastră, o diană-cer, o diană care ar putea să mai contureze desculță două trei poeme despre felul în care nu se iubește sau

când îmi vorbești în limba pietrelor și alte dialecte de lut eu umblu desculță în tine mă fac frumoasă nu îmi este teama să cânt, să fac piruete, să țopăi să întorc orele să împodobesc

am tăcut amândoi în toate diminețile în care oamenii plecau la serviciu cu haine putrede în jurul inimii cei ce nu se iubesc nu recunosc viața, îmi șopteai, cei ce nu se iubesc vânează oferte

nu am ce face cu o bucată de inimă din care ies furnici duminica mișună ca într-un insectar câteva urme ale unor bărbați minunați ce îmi scriau poeme până când inima mea bătea tic-tac și așa se

cartesența trebuia să se plimbe în picioarele goale printre cititori să aibă culoare de magnolie la pagina 7 hmm, cărțile ar trebui să înforească în librării, primăvara ce-ar

sunt oameni din care țâșnesc lilieci argintii ca niște păduri părăsite oameni pentru care se stă cu sfială la rând oamenii-lumină sunt oameni pe care îi guști și îi scuipi există

să pui pe hârtie toate femeile și pașii lor mici din care se fac poezii să uzi la rădăcină un copac până îi va crește pe trunchi o bucată din tine să cânți să ții de mână strâns măcar un om

și așa respir bleu carnea neterminată și multe absențe albastre îmi fac dimineața contur de femeie dar buzele sunt buze fără mamă cuvintele, cuvinte fără mamă și dacă timpul trece el trece

stau într-un zid cuminte sunt o femeie blândă din care au ieșit pescăruși tu ești dunărea tu ești un bărbat care mă strânge albastru în fața atâtor poeți inima mea ca o solniță în

ies din mine câinii ies lupii nicio femeie din lume nu caută drumuri fără să audă chemări femeile țin părțile negre în dreptul soarelui femeile au sânii în mijlocul lunilor pline să

atunci când mă mișc îmi alunecă pe șira spinării toate orașele, apele, toți salcâmii locurile în care rochiile mele respiră mereu pe bias când ți-am atins umerii cu luna zemoasă zvâcnind în

ai o aripă în care se fac deportări în care se ucid cele mai frumoase povești despre împăcare fiecare om nou, fiecare cerc sapă în jurul tău ca într-o apă neagră *** în mine-s trupuri albe

eram o femeie calină zâmbetul meu avea mirodenii avea portocali înfloriți sânii sorbit-au apă de dunăre într-o zi am simțit sânge zvâcnind pe margine ca un gladiator *** la festival am

annushka o chema și inima ei avea un miros vișiniu purta un chip demn precum catedrala uspensky au stins lumina într-o zi și s-a dus nu s-a știut nimic până la mucenici când au ieșit

te prinde de mână o moarte ca și o soție care te cheamă acasă și taci simți că în inima ta s-au făcut padocuri pentru câinii turbați și mâna scrie pe malul dunării despre închisorile zilnice

se întinde de la mine la tine este o linie un orizont așa cum știm de la școală locul unde cerul se întâlnește cu pământul când mă pornesc spre tine simt cireși înflorind pe talia

cercul tău se mărește în mine ca într-o apă lină și eu te iubesc pe când tu îmi contești venele la curtea de apel a păpădiilor pentru uz de iubire pentru hărțuire în poezie si în toate