halou. ziua tuturor sfinților

mă gândeam la eleganța necesară, când străzile curgeau de-a valma pe lângă mine, odată cu pașii noroioși ai oamenilor. își duceau morții, eu îi priveam de la pumni în jos, cuminte. aș fi zdrobit câteva pietre, scânceam cumva printre sfinți, de la o biserică la alta, lipsită de putere, dimineața smereniei și a cerului alb mă primea, nu știam până la ce prag. tu erai puternic, te dădeai de-a dura cu diavolii tăi în bostani, îi luai pe umeri, le arătai cum se scormonește prin minte, cu patos, și râdeați de sălbăticiunile luminoase și mici. nu, dragul meu, puterea nu are nimic sfânt în ea, e doar o slăbiciune amânată, o mare bufniță la pândă, lângă cei ce-și țin plăgile la vedere, cei ce nu și-au ascuns încă ochii. învelește-mă sub iarbă, strivește-mă, dezlănțuie-te cu spaimele tale, cu ura ta cea de toate diminețile, cu sângele tău coleros, joacă bine o bătută, oricum voi ajunge într-o zi o lighioană fragilă, nocturnă, nefiresc de subțire, tăioasă, așa, ca toate femeile tale lăuntrice.