Doru Mihail

i-auzi, tedy a venit iar ancuţa. n-a bătut a apăsat direct clanța mama a oftat și-a zis doar „intră”. stă pe scaunul de lângă chiuvetă și se uită pe geam. ăla mic, care dă în

Ți-ai uitat ciorapii pe clanță. Încă împletiți. Încă umezi de tine. Îi deznod cu degetele. Încet. Greu. Ca pe o piele învechită care se lasă. Îi spăl. Îi scufund. Îi las să zacă. Ca

Mergeam. Adică... mă deplasam pedestru, cu pas greoi, dar sobru, prin dâra dimineţii, într-un București care învârtoșează, anual, mugurii și hormonii — floribus et libidine simul — și în același

Binecuvântată fii, o, Malaco, cazan de năcreală-n burta lumii, cu coapse de beton dospit la colțul mesei, și privirea — moale, rotundă, flămândă clipind adânc, urduros, din ochi înecați în

astăzi mi-am scos inima la aer, am agățat-o în cuiul din spatele ușii, unde paltonul tău încă mai ține forma umărului. degetele tale, oarbe, pipăie dimineaţa prin șifonier, îmi agață la

Din șanțul canelurii frezată peste cap, cu rugi de vaselină și cu unsoare-n șlap, eu, ax interior prin fluxul virtual, visam cuplări de taină, nu stres reacţional. Acolo, în ansamblu, cu rol

Să vorbim despre vremea care se strică, despre ceaiul de mentă și melancolia unui vechi telefon care se încăpăţânează să sune. Să discutăm despre soare și cum plantarea viţei de vie se face mai

Nu știu de ce mă urc. N-am treabă la Obor; nu mă așteaptă nimeni, nu mă caută nimeni. Dar dac-aș mai fi stat măcar o oră în garsoniera galbenă de fum și singurătate adunată în straturi, ca jegul

E şase dimineaţa şi io deja dau cu mopul printre birourile astea lucioase de sticlă, de zici că sunt făcute special să vezi cum te strâmbi dimineața când îți vezi fața. Jeana mă cheamă, da nu că ar

Stau la birou, fumez și încerc să nu gândesc. Dar creierul meu, jigodie perfidă, refuză să intre pe silent. E ca un post de radio de cartier, unde bagă numai hitul „Unde-ai greșit, fraiere?”. În

Verde zvon, verde zvon, sare soarele din pom! Muguri plini de nepăsare ies în dansuri circulare, freamătă, foșnesc, se joacă dorul macină şi sapă. Vântul verde mă-nvârtește, timpul verde mă

Nicuşor merge, târșâindu-și pașii, cu umerii căzuți ca și cum orașul i-ar atârna de gât. Aerul e greu, plin de miros de asfalt încins, de fum de eșapament, de benzină stătută și canalizări care

Moartea nu vine pe fugă, nu trântește uși, nu te strigă pe nume, nu, vine ca o briză caldă, se așază la masă, își trece degetele peste firimiturile rămase de aseară, își toarnă un strop de

Mâinile femeilor dimineața. Sunt primele care îmi atrag privirea în metrou. Unele delicate, cu unghii scurte și rotunde, ca ale unei pianiste. Altele lungi, cu gesturi lente, exersate, de femei care

Tăcere. Liniștea din sală nu e o liniște obișnuită. E grea. Întinsă. Încărcată de respirații reținute și priviri pierdute-n podea. O strângere în piept. Îmi trec palma peste lemnul cald al viorii. E

Roșu. Calc frâna brusc şi-njur; să-mi bag picioarele în traficul ăsta de căcat! Îmi înfig unghiile în volan și scrâșnesc din dinți încă un minut din viața mea care se iroseşte ; mă uit pe geam –

La Lacrimi și Sfinți, unde chelnerii aleargă cum fugea tata să prindă rata de 5, mă uit la varza pe care mi-au servit-o-n tigaie și mă gândesc: „Ia uite, bre, o capodoperă culinară… pe vremuri,

Stau ca boul pe scenă, înțepenit, și sala mă privește. Toată sala. Îi simt cum stau acolo, ascunși în întuneric, adunați ca niște corbi gata să mă sfâșie. Toți așteaptă să vadă ce dracu’ fac acum, ce

Hai, iubito, de dragul timpurilor trecute, să ne mințim un pic – în seara asta, să scoatem iar măștile, să ne amintim de teatru, de farafastâcuri, să scuturăm liniștea asta, care ne ține-n gheare

Stau şi mi-l imaginez pe băiatul de la IT – să-i zicem Liviu– nu ştiu de ce, aşa-mi vine; Liviu parcă e un nume special inventat pentru băieţii cu ochelari, buze groase şi un pic împletite, păr lins

Trenul personal plecat din București pe la șase dimineața a ajuns, cum era de așteptat, în Bușteni pe la nouă și ceva – timp berechet să-ți treci în revistă păcatele, speranțele deșarte și toate