Serata literară

Sâmbătă seara, serată literară. Serios acum, ce pula mea caut eu aici? Gagică-mea, evident, că singur n-aveam de ce să mă torturez în halul ăsta. Ce nu faci când vine vorba de futut? Mă uit la ce-i în jur și îmi vine să mor. Fix senzația aia de plictis care te apucă atunci când ești pe punctul să adormi la dentist. Atmosfera? Pretențioasă. Nu zic - frumos decorat; copaci, luminițe, muzică live în fundal, ca la o nuntă de hipsteri cu pretenții. Dar scaunele-s incomode. Iar prețurile? O mică avere pentru o amărâtă de bere. Și asta în condițiile în care eu îmi beau calmantele astea lichide doar ca să nu mă ia somnul. În faţă, un fel de prezidiu. La microfon urcă un tip care arată de parcă tocmai și-a terminat tura la cimitir. Își drege vocea și pornește recitalul cu un entuziasm de funeralii. Te întrebai cum dracu’ poți să transformi un vers într-o tortură? Uite, ia-l p-ăsta de model! Vorbește ca și cum ar avea chef să te adoarmă. Subliniez, ca să înţelegi – frazează ! Pe. Silabe. Zici că dă examen la dicție și vrea să ia nota zece. Cum pula mea să-ți treacă prin cap să vorbești de parcă fiecare literă are nevoie de atenție specială? Întorc capul la gagică-mea. Ea? Fascinată! Absorbită total de cum „pătrunde cuvântul”. Zâmbesc amar și îmi zic în gând: bă, să fie clar, nu-s prost, am ceva sensibilitate, dar în pula mea, nu-mi place să mă plictisesc! Îmi amintește de o emisiune pe care-am prins-o zilele trecute pe TVR, cu romanțe. Ai fi zis că și-a găsit cineva bucuria într-o tristețe continuă. Era una, o fostă soprană, care se chinuia cu un vibrato atât de tremurat încât aveai impresia că a luat în guşă ceai pentru gargară și a uitat să-l scuipe. Și un moș simpatic, săracul, cânta în dodii de frică să nu-i sară proteza. Pe bune, cine dracu’ mai ascultă romanțe ?! Am auzit că au dat asta două seri la rând ! Dar na, aia măcar avea o scuză, vârsta. Dă ăştia? N-au nici măcar scuza vârstei ! Sunt toți tineri, dar îți dau senzația că și-au pierdut bucuria de a trăi în timp ce-și scriau cărțile. Și nu e să zici că au măcar public de 60+ care să savureze „împăcarea cu suferința”. Ai hipsteri (zis) deștepți care vor să-ți bage pe gât că suferința e cool, că poezia trebuie să fie greoaie și plictisitoare ca să fie „artey”. Moartea pasiunii! Cum dracu’ să-i mai şi citeşti, dacă nici să-i asculţi nu poţi? Da de mă oftică de mor e că unu' habar n-are ce a citit ăla de dinainte. Nimeni nu dă doi bani pe ce spun ceilalți. A venit fiecare cu bucățica lui, își spun poezelele, pleacă și se duc să-și savureze ginul tonic, complet rupți de tot ce e în jur. Dar totuși, să te fac să râzi – toți cred că sunt genii! Pe bune, am încercat să le prind ideea, da’ după ce-l auzi pe unu’, ai impresia că i-ai auzit pe toți. Dacă Mozart s-ar fi plictisit așa când compunea… – și, apropo, să fie clar, Mozart a compus, nu s-a scremut ! Trei opere într-o săptămână, și aia era muzică ! Prizabilă, nu somnifer. Asta e diferența! Și fix când mă scufundam mai adânc în scaun, vine o tipă să-i bage gagică-mii pe gât o carte, „ultima ei creație”. Dar atenție, deşi vorbește cu ea, ochii sunt lipiți de mine. Mă măsoară și pe gură-i vine direct întrebarea: „Scrii și tu?” Ce dracu’ să-i zic? „Nu”. Și pe loc îi dispare orice urmă de respect. „Cum? Păcat... Talent irosit!”. De unde morţii tăi ştii fă tu că e păcat să nu scriu?! Poate citesc ! Asta nu te interesează mai mult ? „Ei, acum am început să lucrez la ceva” – i-am dat-o finuţ, ca să scap de ciocăneală. „Da' pe domnul care frazează acuma la microfon îl cunoaşteţi?” (am zis s-o iau politicos, ca să n-o iau la pulă din prima). „Νormal! E...” (nu mai ştiu cum a zis că-l cheamă; unu' cu nume de grămadă) „... unul din cei mai importanţi douămiişti!” „Întreb, zic, că-mi place; chiar vreau să-l citesc.” Bă, a amuţit. S-a făcut verde! M-am uitat la ea, avea fix faţa aia de aveamdegândsăţisugpulafraieredaacumdutelapletosuăla! O văd că rămâne mută și-mi dau seama că am nimerit-o bine. Îmi vine să râd, dar mă abțin. Îmi întorc privirea spre gagică-mea. O întreb și pe ea, doar de formă: „Tu-l cunoști, ai citit ceva de el?” Și, normal, nu-l citise. După ce-mi termin berile și contemplu scenariul în care aș adormi la masă, îmi pregătesc ieșirea. Și noroc cu Horia, un fost coleg pe care-l văd că vine. Dă și el să intre – clar, nu pentru „artă”, ci pentru băutură. Colac de salvare, ce mai! Îi zic gagică-mii că tre’ s-o întind, îi dau un „revin imediat” și mă evapor din serata asta care m-a omorât lent. Ies pe Victoriei și aerul îmi dă instant viață. Bulevardul e plin de mașini, luminile clipocesc, oamenii trec pe lângă mine în ritmul lor frenetic. Bă, aici e viața, nu-n rahatul ăla pretențios de la Green Hours. Merg în tăcere cu colegul meu, pe strada Banului, și simt cum mă eliberez de tot plictisul. N-avem chef să vorbim, e mai bine așa. Tăcerea asta, acompaniată de zgomotele orașului, e poezie. La fel de simplă și de autentică precum străzile pe care le calc. Ajungem la intrarea în Cișmigiu, și fix acolo, în fața noastră, un țigan cocoșat sub povara înjurăturilor cu care-l parfumează piranda. „Să te duci la balamuc cu panarama ta, haladitule! Ciumde-i-ai pizda aia putredă!” zbiară, scuipând cuvintele natural, clar, cu trăire ! Asta serată. Și mă scutur de gânduri. Mergem mai departe în noapte, fără să ne spunem nimic. Plictisul a rămas în urmă. Trăiesc.