Claxoane în trafic

Roșu. Calc frâna brusc şi-njur; să-mi bag picioarele în traficul ăsta de căcat! Îmi înfig unghiile în volan și scrâșnesc din dinți încă un minut din viața mea care se iroseşte ; mă uit pe geam – toţi muiştii ăştia cu feţe de corporatişti care stau în troacele lor cu patru roţi şi rânjesc ; pun pariu că fiecare şi-a tras-o bine azi-noapte şi acum e cu mintea infiptă în căcăstoarea de început de săptămână – mailuri, ședințe inutile, deadline-uri împinse cu curul și cafeaua scârboasă la de automat, pe care simt nevoia s-o bea ca pe un ritual jalnic de supraviețuire. N-am chef. N-am chef de nimic. Îmi pulsează capul, simt carnea pe mine cum zvâcnește, pielea parcă mă strânge, se sufocă, vrea afară, vrea... dracu’ mai știe ce vrea. Ceva viu. Ceva care să muște din mine și eu din el. Asta noapte… asta noapte… Ce-a fost asta noapte, Marcela? A fost instinct. A fost corpul care și-a cerut drepturile. Și tu? Parc-ai avut de ales! Claxon. Un bou din spate care se crede șmecher. Mi-arunc un ochi în oglindă. Mă văd – aceeaşi față. Privirea – laser care taie. Taie tot cheful ! Nici să râd nu pot – am nervi. Părul mi-e un pic zburlit, ceva urme de nesomn pe sub ochi, dar sunt frumoasă. Știu că sunt. Trag brusc de volan – Treci în mă-ta pe trotuar !! De ce naiba sunt singură? De ce dracu’ mi-e greu să găsesc pe cineva care să nu se simtă castrat de mine? Pentru că-s prea deșteaptă? Pentru că-i scanez din prima și știu exact cum sunt, ce vor, ce schelete ascund în dulap? Bă, da’ şi aseară… M-a cam luat tăvalugul! M-a dus târâş. Zici că altcineva a condus mașina, altcineva a ales rochia aia scurtă, altcineva a pășit cu pantofii ăia criminali pe caldarâmul umed din Centrul Vechi. Bucureștiul noaptea e ca un bâlci cu fason de bordel; dar unul pe care câteodată parcă simţi pornirea să-l explorezi. Ziduri roase, graffiti, postere jerpelite, lumini chioare - ceva infect, dar viu. Pofta îmi urca din viscere, îmi înfierbânta pielea, îmi întindea carnea ca un arc gata să plesnească. Aerul greu, jilav, îmbibat de miros de bere stătută, urină dospită și fum vechi nu mă gonea, mă înfășura. Îl trăgeam în mine cu fiecare respirație, îl lăsam să-mi pătrundă până în sânge, să-mi roadă marginile dorinței, să mă împingă și mai adânc în noaptea asta jegoasă și vie. Haita de bărbați din colțul barului s-a întors spre mine ca la comandă. Priviri care sfâșiau, ochi care îmi tăiau rochia ca niște dinți ascuțiți, guri care aproape că îmi lingeau pielea de la distanță. Îi simțeam. Și ei mă simțeau. Și eu? Eu i-am lăsat. „Ce bei, frumoaso?” a mormăit unul, ochelari pătrați, cămașă albă, freză făcută la milimetru. Genul care-și închide nasturii de sus, dar visează s-o tragă pervers, să se creadă stăpân. Tip de birou, obișnuit cu femei care chicotesc fals și se prefac impresionate de un gin tonic. L-am lăsat să creadă. „Da, boss, gin tonic.” Rece, amar, mi-a alunecat pe gât ca o promisiune pe care știam că n-o să o țin. Mi s-a umezit gura, mi s-a încălzit pielea, dar el? Zero. Două minute și deja știam: ăsta era genul care, în pat, își dă chiloții jos și te întreabă dacă ești pregătită. M-am lins pe buze, dar nu de poftă, ci de dezamăgire. Altul? Mai dezinvolt, mai sigur pe el. Dar la a treia replică, mi-am dat seama că-i doar un papagal cu gura mare. Un cățel care latră mult, dar când bagi mâna în pantaloni, ți se face milă de el. Muzică proastă, femei tapetate cu straturi de machiaj ca niște torturi făcute în grabă, bărbați care se joacă de-a masculii alfa, dar se pișă pe ei de frică dacă nu le zâmbești la glumele lor expirate. Un bâlci de tristeți hormonale, cu fiecare fraier repetând aceeași schemă jalnică, ca niște actori prost plătiți într-un spectacol de duzină. Îmi venea să urlu. Să mă urc pe bar și să urlu: „Bă, sunteți niște papiţoi de căcat! Aveţi toţi aceleași glume, de parcă v-aţi vorbit! Folosiţi aceleași replici ! Aveţi aceleași priviri ! Aceleași mâini jegoase care cred că dacă-mi ating coapsa, mă fac să uit că sunteți de fapt cu toţii doar nişte plicticoși şi nişte obosiţi!” Dar n-am zis nimic. Am băut, am fumat, am inspirat aerul gros, înecăcios, plin de transpirație, alcool și frustrare. M-am simțit înfierbântată, flămândă, udă pe dinăuntru… dar nu suficient cât să mi-o pun. Înapoi în patul meu, tot singură. Cu mâna între picioare, scoţând din când în când câte un oftat de frustrare. Corpul meu arată ca al unei zeițe și totuși... totuși... Oglinda îmi spune că sunt frumoasă. Că n-ar trebui să mă ating singură în fiecare noapte. Că n-ar trebui să am toată mintea asta de laser care mă face să-i văd pe toți ca niște proști cu două picioare. Verde. În sfârșit. Calc pedala. Să merg undeva, oriunde. Să scap. Dar unde? Ce dracu’ vreau? Ce dracu’ vrei, Marcela? Întrebarea mi se înfige în creier ca un cui ruginit, scurmă prin carnea mea, prin toate răspunsurile pe care le știu deja și care nu-mi folosesc la nimic. Poate că răspunsul a fost mereu acolo, doar că mi-a fost prea silă să-l privesc drept în față. Îmi vine-n minte, ca o glumă nereuşită, primul futai. Un test picat cu brio. Eram déjà studentă la medicină şi am zis s-o pun cu un coleg mai mare. Am pus ochii pe el în sala de disecţie – m-am uitat la el şi mi-am zis că dacă știe să opereze un ficat, precis știe și cum să te facă să gemi. M-a privit de sus tot timpul, chiar și când mi-a ridicat fusta ca să-mi bage degetul in chiloţi. L-am simţit rece, distant, ca și cum eram un caz de laborator. "Relaxează-te," mi-a zis. Şi ce-a urmat? O coţăială penibilă în câteva reprize de mișcări anoste, de eforturi penibile și respirații forțate. Și la final? Un oftat sec. El satisfăcut, golit şi eu plină de scârnă şi mai goală decât atunci când m-a dezbrăcat. Apoi, alții. Diferite voci, alte fețe, alte mâini. Dar în esență, aceeași pișoarcă de bărbat, același nimic de la capătul efortului. O altă piele lipită de mine pentru câteva minute, un alt trup care se credea torționar, dar care nu știa decât să tragă tare și să își verifice performanța în oftaturi. Niciunul care să mă zdrobească până la uitare, să-mi scuture carnea de pe mine, să mă piardă în plăcere până când mintea mea, mereu trează, mereu disecând, ar înceta să mai vadă, să mai analizeze, să mai anticipeze sfârșitul fiecărui joc înainte ca măcar să înceapă. Și de atunci iată-mă-s, chirurg de succes, medic respectat, cu mâini care despică pielea și dau viață acolo unde alții văd doar carne moartă. În sala de operație - Dumnezeu, în pat - o fantomă învelită într-un trup fierbinte. Un cadavru care respiră, dar care nu simte. Calc pedala. Încă puţin şi ajung la spital. Singurul loc unde nu trebuie să poftesc, să aștept, să sper. Acolo nu sunt un animal hămesit, nu sunt carnea care se zvârcolește sub foame, nu sunt mintea care se scufundă în propria-i tortură. Acolo, mâinile mele au un scop, tăieturile mele au un sens, fiecare incizie este un ordin, fiecare fir de sutură – o sentință. Acolo nu sunt femeia care-și simte carnea implorând, care-și afundă degetele între coapse, care se umple singură doar ca să tacă. Acolo sunt Dr. Marcela Popescu. Rece, precisă, respectată. Orașul se scurge pe lângă mine, clădiri vechi, oameni trași la față, străzi care put a viață și moarte în același timp. București. Îl urăsc și totuși mă ține prinsă. Cum mă ține și mama. Mama... Îmi simt maxilarul încordându-se. Toată viața mea gravitează în jurul ei, chiar dacă nu vreau să recunosc. Savanta, geniala, femeia care mi-a arătat calea, care m-a făcut să devin ce sunt. Dar și femeia care m-a legat de mâini și de picioare cu lanțurile nevăzute ale datoriei, ale vinovăției, ale sacrificiului perpetuu. „Ai reușit prin forțele tale,” îmi spune mereu. Minte. Știe că fără ea n-aș fi fost nimic. Și tot ea e cea care mă ține captivă în acest apartament sufocant, în această viață care e doar muncă, doar perfecțiune, fără o clipă de abandon. Ultimul drac de semafor, fix în fața spitalului. Până și aici, roșu! Stau. Verde. Plec. Trec de barieră şi parchez cu scârţ din două mişcari – îl văd pe ăla cu faţa plină de negreală care chipurile venea să mă ghideze că o ia înapoi speriat. Opresc motorul și-mi las fruntea pe volan. O secundă. Doar o secundă în care vreau să uit de tot, să respir. Dar, bineînțeles, telefonul. Cine mai are tupeul? Înjur în gând. As fi preferat, în pula mea, să fie de la spital! Dar nu ! Mă uit la ecran preţ de câteva secunde şi jur câ-mi vine să-l sparg. Ce-o mai vrea şi vaca asta bătrână? Inspir adânc. Fața mi se schimbă. Faţa mi se îndulcește, se transformă ca prin farmec în masca de zi cu zi, veche, uzată, dar încă perfect funcțională. Apăs pe butonul verde și, cu blândețea unui copil mic și ascultător, spun: "Bună, mamii! Da, am ajuns bine! Da, da, o să mănânc ceva, nu-ți face griji. Sunt bine, mamă, promit. Cum ești tu? Ai luat pastilele? Te puup."