Cu capul sub apă

Intru în vestiar. Mă izbeşte mirosul de clor ca o palmă rece dar enervant de familiară. Îmi dau seama că nu mai suport nimic! Hainele îmi stau lipite de piele ca o cămașă de forță. Le simt respingătoare, ca pe niște straturi de care trebuie să scap urgent. Trag de blugi și îi las să cadă pe podea. Așa! Zgomot sec. Exact. Nu mai sunt doamna doctor. Gata cu asta! Acum sunt doar carne, oase și nervi. Nervi... ohohoo, câți nervi! Îmi dau chiloții jos, încet, fără vreo grabă. Ce rușine, ce pudoare? Serios, după ce-am avut mâinile până la cot în burta unui copil, să mă mai rușinez că-s goală aici? Hai, lasă-mă! La ce mama dracu să mă mai rușinez? Mă uit în oglindă și, ce-i drept, nu-s tocmai de lepădat! Hai să fim serioși. Picioare lungi, coapse tari, sâni frumoși — dacă te uiți dintr-un unghi bun, mai ales. Trup mișto, adică pe bune, chiar orice amărâtă... parcă nu! Dar da, sânii ăștia... eh, nu prea mai sunt ce-au fost. Să zicem că gravitația începe să-și facă treaba. Pielea? Albă, fină – bine, nici nu prea vede soarele; dar cui îi mai pasă? Înainte… să zicem! Eram dorită. Acum? Mai puțin. Nu-i nicio surpriză. Șoldurile astea, care odată se legănau cu vino-ncoa', acum s-au lățit și, dacă încă nu, în curând o să vâdească o basoldină. Și oricum, să fim serioși, nefutută de cât? De… am şi uitat. Cum zicea tâmpita de Vali – auzi, noi nu mai suntem ne-fe-haş! Acum se cheamă ca suntem ne-fe-haş-haş! Adică de hă hăă! – O tâmpită! Hai cu costumul de baie! Ah, măcar el își face treaba. Îmi strânge carnea la loc, o ține în ordine. E ca o armură care îmi ascunde tot. Bravo, costumule, tu ești astăzi eroul meu! Îmi dau părul peste cap, îl prind într-un coc aiurea și mă uit în oglindă. Ce față... Când dracu' am ajuns să arăt așa? Cearcănele astea... să le fac poză și să le pun în manualele de medicină. „Insomnie cronică”, „epuizare avansată”. Pui o cremă de 500 de lei și tot ca dracu' arăți. Hai, priviți-mă! Mare chirurg, nu? Am viețile altora în mâini și nu pot controla ce-mi arată oglinda. Ce ironie! Aș merita un premiu dacă ar exista unul pentru cine se descurcă cel mai bine cu fața după atâtea ore de nesomn. Dar cine știe asta? Vede cineva? Ies și trec printre toate zânele astea, cu pielea lor perfectă, netedă, strălucitoare, de parcă ar fi într-o reclamă, nu la bazin să înoate. Trupuri lucioase, pielea trasă pe mușchi de parcă au stat la cuptor. Hai, fetelor, puneți mai mult gloss, nu vă lasă dermatologul să ieșiți fără SPF? Uite-o și pe aia, cu craci de un kilometru, bronzată impecabil. Trofeu ambulant, dar ghici ce? Eu văd mai mult. Frumoasă curbură lombară, dragă! Lordoza aia o să te fută mai tare decât tipul cu care te culci. O să te facă să te ții de spate pe la 40, dacă nu şi mai repede. Îmi vine să râd. Îmi e imposibil să nu pun diagnostice. E reflex. Sindromul nu-mă-pot-abține-să-te-disec. Fac asta fără să mă opresc, și știu că asta mă face să arăt ca un caz clinic. Asta e. Intru la duș și apa rece îmi plesnește pielea, de parcă îmi zice - trezește-te! Bine, trezirea! Hai! Îmi frec pielea cu nerv, îmi apuc sânii, ciupesc sfârcurile de parcă aș vrea să le aduc la viață. Nimic. Ciupesc mai tare, dar nu simt nimic altceva decât plictiseală. Mișc mâinile pe abdomen, pe coapse, îmi apuc carnea, o strâng. E încă acolo. Încă fermă. Arăt bine, n-am ce zice. Dar ce folos? Ajung între picioare și mă frec fără milă. Zona asta a fost lăsată baltă de prea mult timp. Mă frec până simt că arde, dar e un foc steril, fără viață. Atrofiată funcțional. Cum ar zice tratatul: o piesă care nu mai funcționează. Curățenie? Apa asta nu spală nimic din ce-a fost azi. Ies de la duș și mă duc spre marginea piscinei. Simt privirile, cum se plimbă pe mine ca niște cârlige. Mă deranjează? Deloc. Măcar îmi amintesc că sunt vie. Uite-l pe ăla, cu mușchii lui perfecți, care își flexează brațele ca un pavian. Îmi vine să râd. Hai, ‘oaie, mai dă din triceps că mă impresionezi! Îmi vine să-l aplaud. Hai, flexează puțin mai tare, că îți pot număra herniile inghinale dintr-o privire! Deja îl disec în minte. Coloana lăsată, prea multe ore în sală, prea multe greutăți. O să te văd pe masa mea curând. Intru în apă și simt cum pielea mi se strânge, ca și cum fiecare celulă s-ar trezi brusc. E bine. Exact ce-mi trebuie acum. Frigul îmi cuprinde tot trupul, amorțindu-mi fiecare bucățică de carne. Plutesc. Hai, fii serioasă, poate îți dai o pauză, îmi zic. Dar pe cine păcălesc? Ridic ochii și văd cum trupurile din jurul meu se mișcă, se scufundă, își văd de treabă. Și eu? Eu nu văd oameni. Văd cazuri. În apă plutesc fișe medicale, nu oameni. Simptome! Reflexul ăsta tâmpit de medic nu-mi dă pace și gata! Relaxare? Aiurea! Mintea lucrează non-stop. Înotătorii din jur nu sunt decât pacienți în așteptare, fiecare cu diagnosticul lor clar, scris în ochii mei. Văd colo un tip care se chinuie să înoate corect, dar degeaba — spatele lăsat, scolioză evidentă. Îl văd deja pe masa de operație, peste câțiva ani. Prea multe ore cocoșat la birou, prea puține la kinetoterapie. Și burtica aia? E la limita liniei de plutire. Herniile de disc îl așteaptă la colț. Nici măcar nu trebuie să fii doctor ca să vezi că o să aibă o coloană varză în curând. Mai încolo, o bătrânică încearcă să facă mișcare. Tremură de parcă Parkinsonul o bântuie, dar poate e doar frigul și vârsta. Artroză? Fără doar și poate. Dragă bunică, genunchii ăia sunt terminați. Te văd la Sandu peste câteva luni să-ți schimbe rotulele și ne facem bine... în teorie. Pe scaun, ca o păpușă de plastic, o tipă cu picioare subțiri și bust siliconat își întinde picioarele pregătindu-se să intre în apă. Serios, iubi? Dacă plutești, nu e din cauza tehnicii tale, ci din cauza plasticului din piept. Contractură cervicală și dureri de spate cât casa... Nu-i nimic, te așteaptă o viață de chin până la menopauză, dar arăți bine, nu? Îmi mut privirea și văd un altul care înoată ca și cum ar fi prins într-o cursă de salvare. Mișcări disperate, dar lipsite de precizie. Frenezia asta o să-ți facă praf umerii și gâtul. Ne vedem curând la recuperare, dacă nu chiar la ortopedie. Trag aer adânc și bag capul sub apă, ca și cum apa ar putea să-mi curețe gândurile. Aş vrea să pot înota suficient de departe încât să fug de mine însămi, să îngrop tot. Să nu mai fie nimic, nici un gând, nici un sentiment. Doar un corp care se mișcă prin apă, lent, fără niciun efort. Dar hai să fim realiști. Gândurile vin oricum. Ele nu se opresc. Vin, mă ajung din urmă și mă trag înapoi. 6 ani. Atât avea. Uneori crezi că știi tot. Fiecare pas, fiecare tăietură, fiecare clipă de pe ceas. Crezi că e rutină, că ai văzut de zeci de ori același scenariu. Dar uite cum rutina îți bagă un cuțit în coaste, fără să vezi de unde vine. Fetita aia mică, fragilă, a cedat sub bisturiu. Nu o să mai aibă prima zi de școală. N-o să mai râdă, n-o să mai crească. Iar eu? Am ieșit din sală și am spus totul într-o propoziție. N-a supraviețuit. Atât. Sec. Fără lacrimi. Fără dramă. Asta e. Gata. Mai trag aer o dată, și mă las complet sub apă. Fundul bazinului e singura liniște pe care o găsesc acum. Niciun zgomot, nicio întrebare. E doar tăcere, și e bine. Aș putea să rămân aici.