Dacă v-a plăcut bufonul... ghinion!

Stau ca boul pe scenă, înțepenit, și sala mă privește. Toată sala. Îi simt cum stau acolo, ascunși în întuneric, adunați ca niște corbi gata să mă sfâșie. Toți așteaptă să vadă ce dracu’ fac acum, ce zic – tre’ să zic ceva, să le livrez spectacolul promis. Și eu? Nimic. Nada. Zero! Trei nule! Creierul meu e praf și moloz, nu-mi vine niciun cuvânt, nici măcar o silabă amarâtă – bă, oi fi mut? Îmi simt fața transpirată, ochii prăjiți de la lumini – serios acum, ce-au pus aici, reflectoare de stadion? Îi aud cum respiră, cum își țin aerul ca niște rechini care dau târcoale, gata să muște – să muște; na! că nu pot să le întorc măcar fundul. Îi simt. Ochii lor mă scanează – câtă lăcomie le ghicesc în priviri; sunt ahtiați să vadă în ce hal reușesc să mă fac de râs. „Uită-te la masă!” Mă uit la masă. Mă uit la nenorocita asta de masă de pe scenă, la scaunele astea prăfuite, la tot decorul care ar trebui să-mi spună ceva. Ce-ar trebui oare să-mi spună? De unde naiba să-mi amintesc?! Parcă-s prins într-o farsă ieftină, o mizerie de prost gust, zici că toți sunt aici să vadă cum mă fac varză. Frumos. Mișto moment – hai că n-ați plătit chiar de pomană. „Hai, zi ceva, fă ceva, nu sta ca boul!” Da’ ce dracu’ să fac când îmi vine să mă scurg printre crăpăturile « sfintei scene », să mă evapor și să dispar dracu’ odată? Și luminile astea nenorocite... mă ard pe față, mă coc de viu. Parcă-s pe grătar, pe bune! Îmi pătrund prin piele, mă frig, mă pârjolesc și probabil arăt ca un prosop stors, o zeamă de transpirație cleioasă care se scurge încet. Mă sufoc ! Parcă-s într-o oală sub presiune, iar toți ăștia așteaptă să deschid gura, să dau o replică, să fac ceva, fără să-și imagineze cretinii că-n capul meu totul e praf și pulbere. Stau așa, blocat, și știi ce-mi vine în cap? Proful de matematică din liceu. Să mor de te mint - exact acum, ca nuca-n perete, răsare precum o nălucă de trei lei scoasă dintr-un coșmar. Tresar, zici că-s iar în clasa aia rece cu pereții verzi și tabla lucioasă care-mi dădea fiori, cu creta albă tremurându-mi în mână ca o grenadă gata să facă bum. Și el – profesorul, cu privirea aia de buhă plictisită – mă fixează cu ochii ca două gloanțe. „Hai, bă, ești prost sau doar te prefaci? Fă primul pas, ce naiba!” Și toți colegii, ca șacalii, cu geana pe mine, măsurându-mă curioși. Primul pas? Care dracu’ pas, când eu eram blocat acolo, statuie? Exact ca acum – înghețat, cu sala asta care mă scanează și mă despică și tot ce așteaptă e să mă vadă cum mă fac praf. Îmi vine să-mi trag una, să mă trezesc. Hai, mișcă-te, fă ceva! Dar nimic. Stau înțepenit, ca într-un borcan, prins ca șoarecele în capcană și orice aș face, cuvintele tot nu vin. Mintea mi-e nisip, se scurge aiurea și n-am nici cea mai vagă idee ce trebuie să zic. Și, cum stau așa, îmi vine altă amintire. O glumă proastă. Prima oară la bordel. Da, să-ți bagi mințile-n cap, prima mea experiență – și acum mi se fute creierul fix cu imaginea aia. „Relaxează-te, cocoșel,” îmi zicea bătrâna codoașă, cu un zâmbet ironic, obosită de-atâtea fețe ca a mea. Da, relaxează-te! Aș vrea eu să mă relaxez acum, dar corpul tot blocat, ca atunci – stâncă. Parcă-s turnat în beton, ce naiba. Îmi vine imaginea ei, cu rujul roșu întins aiurea, ca și cum și l-ar fi pus cu mistria, privindu-mă cu ochii ei de pește fiert și meclă scârbită. Mă privea cu plictis, abia ținându-se să nu caște, iar eu, fraier, stăteam ca o pleașcă, pierdut, habar n-aveam ce să fac, lipit de podea ca bătut în cuie – ca acum. Măcar ea a făcut ceva cu mine: m-a tras de cămașă, m-a scuturat, m-a adus unde trebuie (sac de cartofi sau bălegar, nu contează, important e că și-a făcut treaba cu mine). Dar ăștia? Mă scutur – sunt pe scenă. Revin. Încerc să revin, dar nu știu nici cum, nici de unde, iar tăcerea asta foșnitoare mă strânge ca o menghină. Zici că-s cu capul pe butuc, gata să-mi dea ăștia securea. Și, de nicăieri, aud un râs. La început încet, un foșnet, ca un scârțâit nenorocit de scaun. Apoi mai multe râsete, cresc, chicoteli scurte, ca un cor de hiene care se distrează. De parcă râd de mine. Bă, râdeți? Ce naiba… Dar îmi dau seama că e vina mea. Eu sunt boul care stă aici înțepenit, nu zic nimic, și ce să facă ei? Râd. Alt râs, mai tare – „Ha!” – scurt și tăios, îmi sparge liniștea, îmi trece prin urechi ca un ac încins. Mă ia cu amețeală, parcă aud cum își țin respirația, cum își dau coate, iar murmurul ăsta devine tot mai puternic, iar eu blocat, cu mintea făcută praf, tot în ceață. Simt o mână care mă prinde de mânecă. Strâns, de parcă mă smulge din propria-mi piele. Mă întorc, privesc, dar totul e alb, e doar o siluetă, un tip care mă trage. Cine pula mea e ăsta? De ce mă tragi, mă? Și, înainte să apuc să înțeleg ce naiba se întâmplă, mă simt smuls, condus, dus de cot. Coboară cu mine lipit de el, parcă mă târăște prin culise. E real? Totu-i alb, o lumină orbitoare care îmi joacă în ochi și simt cum zumzetul sălii se depărtează, devine doar un murmur departe, dar tot îl simt, parcă râsul ăla e în mine. Și brusc, mă văd la masă. O masă de tablă ruginită, sub un platan bătrân, cu o bere în față, stând pe un scaun rece. Cum dracu’ am ajuns aici? Simt cum îmi transpiră spatele, și mă uit, am o pătură gri pe mine. Sunt afară? E frig, sau poate e doar răceala din mine. În jur, oameni vorbesc între ei, șușotesc, cu căni și sticle de plastic împrăștiate pe la picioare. Zumzetul ăla, sunetul care mă înconjoară, mă scoate din minți. Unde dracu’ sunt? Ridic capul și văd o femeie care mă fixează. Lângă ea, alt tip îmi aruncă o privire de parcă m-ar ști. Ori m-a mai văzut, ori s-a săturat de fața mea. Aud o voce, iar apoi, zbang! O lumină roșie puternică mă lovește în față. Îmi dau seama că e un girofar. O mână mă apucă de braț, mă ridică de pe scaun, mă sprijină și mă împinge spre o ambulanță. Mirosul de cauciuc, aerul rece îmi taie respirația. Aud ușile trântindu-se în spatele meu, iar motorul pornește. Unde pula mea mă duc? Și, mai ales – întrebarea care mă ronțăie și nu-mi dă pace nici mort – cum dracu’ ziceau că mă cheamă?