Crochiuri şi dâre de mop

E şase dimineaţa şi io deja dau cu mopul printre birourile astea lucioase de sticlă, de zici că sunt făcute special să vezi cum te strâmbi dimineața când îți vezi fața. Jeana mă cheamă, da nu că ar conta asta pentru vreunu din sclifosiții ăştia de corporatişti, care oricum mă tratează ca pe o fantomă în trening albastru. Biroul ăsta open-space e mare cât un stadion, şi arată ca o vitrină de mall în care ăştia-s expuşi ca manechinele, fiecare la birou, cu ochii înfipți în monitoare de zici că salariu le picură direct din ele şi daia nu clipesc. (Apropo, stimabile anonim, dacă din întâmplare eşti genul de meltean care nu salută femeia de servici, mai bine-ți faci o favoare şi-ți bagi mopul direct în cur, măcar aşa să-mi faci şi mie ziua mai bună!). Io ştiu tot ce-nvârte fiecare pe-aici, că gunoiul nu minte niciodată. Ia-l pe Andreiță, ăla rotunjor din colț, care cică e pe dietă de când l-am cunoscut. Da după câte ambalaje de ciocolată, napolitane şi croissante îi golesc zilnic din coş, cred că are o strategie clară: mănâncă de toate, dar dacă bea o apă plată după, gata, s-a resetat metabolismu. Mişcare nu face, că transpirația e pentru fraieri, iar cel mai mare efort fizic al lui e când bagă codul de la uşa de la baie. (Mi-aduc aminte de unu la care mergeam să fac curat sâmbăta. Mare panaramă, mă punea să mă aplec să şterg praful şi fix atunci i se activa instinctul sportiv. Şi nu aşa, oricum! Avea el o teorie: „Jeano, secretu e simplu – mişcare şi cât mai puține calorii! Da vitaminele, alea-s sfinte!” Şi ca să nu fie om de teorie, ci şi de practică, mă prindea bine pe la spate şi îmi arăta ce înțelege el prin „mişcare”. Nu că m-ar fi deranjat—o avea decent calibrată, ba chiar lucra cu entuziasm destul de muncitoresc—dar mă scotea din sărite că taman în mijlocul acțiunii se oprea să hăpăie tacticos un măr. Cioflăia din el de parcă mesteca viață lungă şi sănătate pură, şi cu gura plină îmi explica senin: „Ce vrei, Jeano? Nu bag nimic toată ziua, da când fac efort… mi se descătuşează metabolismu!”) Aşa şi Andreiță, doar că la el lipseşte şi partea cu mişcarea, şi partea cu vitaminele. A rămas doar cu zahărul şi respirația grea. Ajung la coşul Oanei, aia blondă şi subțirică, de pozează cu salate şi avocado pe Instagram, da io îi adun mucurile de țigări parfumate şi bonurile de la cafele scumpe de de zici că-i opreşte Starbucks banii direct de pe fluturaşul de salariu. (Mă exprim bolovănos şi extraordinar de neclar, ştiu. Poate d-aia şi dau cu mopul, nu cu vreo prelegere la Filologie. Da nu te obosi să-mi explici cum se spune corect, că io oricum sunt plătită la oră, nu la gramatică). Şi-n timp ce mă uit la bonuri, văd pe parchet un gândac mare cât palma, gras şi el, care traversează direct spre biroul Oanei – îl calc apăsat şi-l aud cum trosneşte ca popcornu la microunde. Aşa-i şi viața Oanei, strivită zilnic de şefu, doar că ei pare că-i place. Trag şi io o băşină scurtă şi caldă (mă scuzați, da la ora asta aşa mi se începe mie ziua), şi-n timp ce-mi flutur pantalonii s-o alung, văd că prințesa a uitat un mail tipărit fix pe colțu mesei. Normal că-l citesc, că doar n-am ajuns până aici fiindcă nu-s curioasă. Lucică, ăla slăbănogu de la IT, cu fața palidă de parcă-l țin ăştia într-un beci cu servere, o invită pe Oana la cină. Săracu, dacă ar şti el câte revizii orale îi face asta şefului pe săptămână, probabil şi-ar băga direct mouse-u-n cur şi-ar renunța la romantisme (Ce rânjeşti acolo ca prostu, băi, literat de Agonia cu burtă şi-o tonă de metafore-n cap? Dacă erai măcar pe jumate cât te crezi, acum citeai poezii la vreun cenaclu, nu dădeai disperat refresh la comentarii să vezi dacă ți-a lăudat vreo deprimată genialitatea, sperând să-i vină inspirația să-ți trimită măcar o poză în privat cu o rimă desperecheată!) În mijloc, spectacol mare! Telenovelă. Monica şi Marian, doi angajați model, cică se ignoră toată ziua, da io ştiu adevăru. Găsesc mereu gumă mestecată la amândoi – la ea mentolată, la el cu aromă de pepene. Ori se pupă pe furiş şi fac cocktail de fructe în gură, ori au amândoi halena de zici că şi-au început ziua mâncând porumbei morți din parc. (Monica şi Marian sunt exact ca-n căsnicie după 10 ani: nu se salută, nu-şi vorbesc, dar mestecă amândoi gumă să-şi mascheze putoarea. E o metodă bună, până când apare al treilea şi strică aroma!) Birourile astea par scoase dintr-un film SF prost, din ăla în care tehnologia e de ultimă generație, da oamenii tot trag să nu moară de foame. Calculatoarele sunt mai subțiri decât fluturaşu de salariu, iar scaunele astea ergonomice ori îți îndreaptă coloana, ori îți bagă fisuri direct în coccis, că toți se plâng că-i doare curu de zici că lucrează pe țepi. Au tras şi-o canapea cică pentru relaxare, dar, paradoxal, orice fraier care s-a întins pe ea a fost trezit brusc de o penalizare la salariu, de n-a mai vrut să se relaxeze nici pe băncuța din parc. (Îți dai seama că ăştia au canapele, dar nu pentru oameni, ci pentru supraveghere. Se pun camere direct pe perne, că dacă îți vine somnu, să-ți vină şi şefu să-ți dea o demisie surpriză!) Pereții de sticlă sunt cea mai mare idioțenie, de zici că lucrezi într-un acvariu. Te uiți la ăştia cum trec pe holuri, ei se uită la tine, nimeni nu clipeşte, că dacă clipeşti prea mult, poate crede şefu că te relaxezi şi îți ia un sfert din salariu. Geamurile? Blocate, clar! Şefu a calculat că-i mai ieftin să țină angajații captivi decât să curețe după vreun disperat care s-ar arunca când vede fluturaşul de salariu. (La salariile astea, dacă ar fi lăsat geamurile deschise, la final de lună biroul ar arăta ca un bloc fără lift: trei angajați pe trotuar şi restul cu gândul să sară după ei! – am făcut aceasta subliniere repetitivă pentru că uneori ) Acum şterg petele de cafea, că ăştia beau cu ochii închişi şi toarnă cafeaua pe birouri ca şi cum ar fi concurs de pictură abstractă. Băga-mi-aş… dacă primeam câte-un leu pentru fiecare strop de cafea curățat de când lucrez aici, acum aveam şi io firmă şi curăța alt fraier după mine. (Cafeaua asta împrăştiată e dovada vie că evoluția umană încă n-a atins vârful. Ce să mai trimită Elon Musk oameni pe Marte, când aici nu-s în stare să nimerească o cană fără să decoreze pereții?) Hai că aud cum vine şefu, îi pocnesc pantofii de firmă pe parchetul lucios. Şi-a tras mersul ăla arogant, zici că tocmai i-au mai crescut două perechi de coaie. „Jeano, iar e praf aici?” Da, bă boss, clar, praful e problema firmei tale, nu că-ți plăteşti angajații cu bonuri de masă şi semințe şi-ți tratezi depresia cu asistentele alea pe care le angajezi doar că-s bune de supt şi de şters birourile cu fusta. Gata, hai că-mi iau mopul şi mă car, că n-am venit să-mi scadă IQ-ul ascultând aberațiile şefului. Oricum io vin aici mai mult să mă uit la spectacol şi să număr fraierii – că altă distracție nu-i. (Şi tu, cititorule cu sprânceana ridicată a critică, nu te mai umfla-n pene! Poate nu te hlizeşti, poate chiar ți se pare vulgar şi lipsit de rafinament. Dar ia zi, cine-a stat să citească până la capăt? Ia uite cum ți-au fugit ochii rând cu rând, că dacă nu-ți plăcea, mă lăsai din primele două înjurături! Aşa că hai, nu te fandosi, că tot cu mine ți-ai pierdut timpul!)