După ultimul bis

În sfârșit! Vengerov la Ateneu... Cine ar fi crezut că o să am parte de aşa ceva la București? Dumnezeu parcă mi-a ascultat dorințele. Da, sunt aici! Concertul de vioară al lui Sibelius – exact cum visam. Fiecare notă mă atinge profund, ca o tăietură fină, dar eliberatoare. Na, măcar muzica nu te minte. Da, e ireproșabil! E fix ce trebuia, și dacă pentru asta am suportat toate rahaturile din ultima vreme... aproape că merită. Și Mircea... Da, Mircea a făcut-o de data asta. Ce surpriză, cine-ar fi zis? A scos biletele astea ca prin minune. A avut noroc sau poate și-a mai spălat din păcate cu ele. „Să nu zici că nu știu să te răsfăț”, mi-a zis ieri cu un zâmbet idiot. Ah, cum de nu mi-am dat seama atunci că face pe dracu’ ghem? Că tot concertul ăsta e doar o perdea de fum. „Răsfăț”, zici? Mda, hai s-o credem și pe asta. Mă uit în jur. Ateneu... Ce loc perfect pentru teatru. Și uite cum ne jucăm noi frumos rolurile. El, cuminte ca un cățel dresat, stă lângă mine, îmbrăcat ca la nuntă. Ca să nu se vadă ce rahat e pe dedesubt. Niciun gând murdar, niciun regret... Nimic. Suntem cuplul ideal, nu? Vine la concert cu nevasta, zâmbește de fațadă. Doamne, ce glumă proastă! Suntem praf. Îmi vine să râd de el, dar în același timp îmi vine să-i dau una peste bot. Cum dracu am ajuns aici? Până și futaiurile noastre au ajuns niște exerciții de politețe. Ăla e singurul moment în care mai e ceva între noi, și și atunci e ca la sală – execută mișcarea și gata. Se ridică, se duce, mă lasă acolo, rece, la fel cum m-a găsit. Nici măcar nu-mi mai pasă. Măcar să mă fută cu simțire! Dar nu. Și-apoi mai ai tupeul să zici „Te iubesc, tu nu simți asta?” Simt, Mircea, simt! Simt că m-am săturat de ipocrizia asta în care mă ții captivă. Îmi amintesc când eram mai tineri. Când erai viu! Doamne, cât de proastă am fost să cred că o să rămânem așa. Parcă era alt om. Mi-a adus odată flori... ah, ce romantic, nu? Eu, naiva, am crezut că-i pasă. Și acum, tot eu stau aici, uitându-mă cum mă ignori cu desăvârșire. Stai drept în scaun și pretinzi că ești captivat de Vengerov. Ha! Hai să te întreb repede ce concert ascultăm și pun pariu că te-ai bâlbâi ca un licean la prima iubită. Dar știi ceva? Nu mai am chef. Te las în pace, ca de obicei. Of, Doamne, chiar cântă superb. Vibrația viorii îmi face pielea de găină. Măcar muzica asta e reală, îmi oferă ceva ce tu, Mircea, nu mai ești capabil să-mi dai. Căci ce mai e între noi, în afară de... nimic? Mergem la concerte, la teatru, la cinele alea scumpe, pline de oameni falși și încrezuți. Mă mai futi din când în când, când îți amintești. Bravo ție! Bifezi căsnicia ca pe un task de pe lista zilnică. Dar când a fost ultima dată când m-ai întrebat ceva care să conteze? Nici măcar nu mai simți când mă prefac că dorm sau când îmi întorc privirea de la tine. Și știi ce e culmea? Că nici măcar nu mă doare. Nu mă doare că mă înșeli. Da, dragule, știu. O simt de mult timp. N-am nevoie de dovezi, că doar nu-s tâmpită. Fiecare zâmbet al tău îmi spune adevărul. Fiecare moment în care îți întorci privirea când suntem acasă îmi spune cine ești. Știu că o duci pe curva aia prin oraș, poate chiar prin hoteluri de lux. Nu-mi pasă. Nu asta mă omoară. Mă omoară tăcerea dintre noi. Mă omoară faptul că nu mai există nimic real, că suntem doar doi străini care împart o masă, un pat și, uneori, o fantezie ridicolă că totul e „bine”. Și acum, stai să-ți spun ceva, Mircea. Să-ți zic ceva ce poate nu te-ai gândit niciodată că aș putea să știu. Curva aia... cea cu care te „distrezi”... e aici! Da, chiar aici, în sala asta. Îți vine să crezi? O văd. E la câteva rânduri mai în față. Da, dragă, e fix aici, sub același tavan de la Ateneu. S-a aranjat, elegantă ca dracu’, îmbrăcată pentru tine, probabil. Oare ce crezi acum, Mircea? Te întrebi dacă o să observ? Ah, dar știu că mă crezi proastă. Că n-am să-mi dau seama. Dar, ghici ce? Știu. Și ghici ce? Nu-mi pasă. Da, o văd cum stă acolo, trufașă, îmbrăcată ca pentru un spectacol în fața ta. Ce faci, fă? Te distrezi? Poate chiar speră să mă zărească și pe mine. Cine știe ce-i în mintea ei? Dar lasă, Mircea, nu e treaba mea. Eu doar mă amuz. Mă uit la ea cum zâmbește fals și îmi dau seama cât de bine te potrivești cu ea. Știi ce e trist, Mircea? Că tot ce-ai construit se prăbușește acum, aici, în fața mea. Fiecare notă din arcușul lui Vengerov îmi taie încă o bucată din ce-a mai rămas din tine. Și, sincer? E bine. Mă simt ușurată. Să văd adevărul în față, aici, în locul ăsta atât de frumos, mă face să râd. Mi-am amintit de mine. De cine sunt. De ce merit, chiar și acum. Și nu, Mircea, nu mai ești tu. Poate că nu ai fost niciodată. Vengerov cântă divin. Iar eu, pentru prima dată de mult timp, mă simt... vie. Mi-aș dori să mă ridic, să plec, să las totul în urmă. Dar nu pot. O parte din mine vrea să stea aici, să-l vadă până la capăt pe Vengerov. Să mă bucur de fiecare notă, să mă prefac că sunt doar eu și muzica. Aș vrea să-l șterg pe Mircea din peisaj, s-o șterg și pe ea. Să uit de toate prostiile astea, măcar pentru o oră. Îmi vine în minte prima noastră ieșire împreună. Ce fraieră eram... Mi-amintesc perfect. Am fost la film, la un cinema prăpădit din centru. Țin minte cum tremuram când m-a luat de mână în întuneric. Parcă toate visele mele se împlineau atunci, în acel moment banal, când m-a atins pentru prima dată. „Ești rece. Vrei să-ți dau haina mea?”, m-a întrebat, și eu m-am simțit de parcă mi-ar fi oferit lumea întreagă. Cât de ușor m-am lăsat păcălită de gesturi de-astea ieftine... Părea atât de sincer, atât de grijuliu. Și-atunci chiar era. Sau poate doar așa mi s-a părut mie. Și știi ce a urmat? Câteva luni de fericire absolută. Hah! Făceam planuri, vorbeam despre viitor ca doi idioți care n-aveau habar ce-i așteaptă. Mircea era totul pentru mine. Sau așa îmi plăcea să cred. Mă gândeam că am găsit „bărbatul perfect”. Of, Doamne! Îți mai amintești prima noapte când am dormit împreună? Mă strângeai în brațe atât de tare că nu mai puteam respira, dar ce contează, nu? N-am zis nimic, că-mi plăcea să cred că-s „a ta.” Și acum, mă sufoci, dar într-un alt fel. Nu mai e îmbrățișarea aia tandră, care mă făcea să simt că-s în siguranță. Acum e sufocarea aia a tăcerii, a minciunii, a nimicului ăla care-a mai rămas între noi. Acum nu mai sunt „a ta.” Sunt doar un obiect. Mă scoți din când în când din cutie, mă pui la vedere, să arătăm bine în fața lumii, și cam atât. Îmi amintesc cum ne-am mutat împreună. Eram entuziasmați, ca doi copii care se jucau de-a viața de adult. Apartamentul nostru, mic, dar plin de speranțe. Am cumpărat mobilă împreună, am decorat fiecare colțișor. Mi se părea că am creat un cămin. Că aveam ceva real, că era „noi” împotriva lumii. Dar totul s-a stins atât de repede... Și eu nici n-am observat. Am fost prea ocupată să-l iubesc, să mă conving că suntem bine, că e „normal” să te obișnuiești unul cu celălalt. Prima dată când am simțit că ceva nu e în regulă? Of, ce rahat de amintire! Te-am prins mințind despre o „întâlnire de afaceri.” Te-ai bâlbâit ca un puștan prins cu mâța-n sac, dar ghici ce? Nu te-am confruntat, ca proasta. M-am gândit că „exagerez,” că-mi fac eu filme. Erai obosit, așa ai zis. „Prea multe proiecte, iubito, îmi cer scuze că n-am venit mai devreme.” Asta mi-ai spus, și eu, naiva, te-am crezut. Mi-era mai ușor să cred minciunile tale decât să mă gândesc la ce se întâmplă cu adevărat. Apoi, scuzele au început să curgă. Telefoanele la care răspundeai brusc, mesajele primite noaptea târziu, ieșirile la „întâlniri de afaceri” care nu se mai terminau. Dar, na, ce contează? Eram deja prinsă în jocul tău. Mi-ai spus odată că „eu sunt singura ta.” Și eu, fraiera, m-am agățat de vorbele astea de parcă ar fi avut vreo valoare. Dar ce să vezi? Eram doar o piesă de decor. Exact cum sunt acum. Azi, aici, la Ateneu, mă simt ca o fantomă care plutește pe lângă tine. O muscă într-un decor de gală. Doar că eu văd totul. Văd cum îți arunci privirile pe furiș spre curva aia din sală. Crezi că n-o văd? Crezi că nu mi-am dat seama că tot concertul ăsta a fost doar un pretext să te întâlnești cu ea, să o vezi fără să fie suspect? Oh, dar îmi place că te las să crezi că nu știu nimic. Îmi place să te las să te prefaci că suntem încă „cuplul perfect”. Ce teatrale sunt fazele astea! Știi ce e culmea? Într-o zi o să plec, Mircea. O să dispar din viața ta, o să te las cu toate minciunile tale, să te înăbuși în ele. Dar nu azi. Nu aici. Azi mă bucur de Vengherov. Mă bucur de muzică, de sala asta frumoasă. Și de tine, Mircea. De tine o să mă bucur cel mai tare, pentru că mi-ai arătat cât de departe am ajuns de tot ce credeam c-o să fim. Dar până atunci... rămân. Rămân și te privesc cum stai acolo, te faci că nu vezi nimic. Și o să aștept să terminăm concertul ăsta — poate cel mai frumos și cel mai trist din viața mea.