Sămânța unui zâmbet sădit între spini

Nu știu de ce mă urc. N-am treabă la Obor; nu mă așteaptă nimeni, nu mă caută nimeni. Dar dac-aș mai fi stat măcar o oră în garsoniera galbenă de fum și singurătate adunată în straturi, ca jegul dintr-o tigaie arsă, îmi crapă ceva în cap. Așa că… iau tramvaiul. Cu unghiile făcute de patru zile, deja ciobite, cu dresul subțire, ros pe interiorul coapselor, tras cum trebuie, dar gata să cedeze, cu geaca mea de vinilin care scârțâie a chinezărie, dar mă ține. Mă ține laolaltă. Că altfel… dacă m-aș dezbrăca complet — nu doar de haine, ci de ce trag după mine zi de zi — m-aș împrăștia. Ca aburul din ceaiul de când eram mică, și mama mă lăsa să stau la geam și să mă uit la zăpadă, fără să știu încă ce urmează. Miroase a vechi în tramvai. A ud, a transpirație rece, a haine neschimbate și oameni care n-au timp nici să moară liniștit. Mă țin de bară, lipicioasă de la atâtea palme care au strâns mai mult decât au primit, când le aud. Două babe, înfipte ca niște cloști bătrâne într-un cuibar de fiere, unde pitrocesc zilnic aceleași ouă stricate de ură și singurătate. Bolborosesc una către cealaltă, suficient de tare cât să se-audă și suficient de tăios cât să doară. Una zice ceva despre ruj — că e prea strident. - Parcă și l-a pus cu polonicul, bre. Cealaltă râde scurt și prinde din zbor: „Le recunoști imediat, p-astea. Gura roșie, bre, cât o covată, dată cu ruj de zici c-a lins oale cu fundul ars. Parcă strigă din ea: ia-mă, fă-mă, du-mă! Hohotesc între ele, uscate și colțuroase, ca două păsări bătrâne care n-au ouat nimic de ani, dar tot mai cotcodăcesc de poftă să muște. Apoi, una mai scuipă o vorbă, cu o plăcere încolțită în colțul gurii: „Astea, când or îmbătrâni, nici la azil nu le ia. Strică moralul.” Nu zic nimic. Ce rost are? Nu caută răspuns. Caută să înțepe. Să simtă că mai pot răni. Că altfel... se duc pe lângă viață, și nu se mai uită nimeni la ele. Mi se rupe. Dar ustură. Nu de ce zic — am auzit mai rău. Ustură pentru că, dintr-odată, mi-o văd în ele pe mama. Ar fi avut vârsta lor. Și, cine știe... poate, dacă n-o lua moartea înainte, ar fi vorbit la fel. Mă uit pe geam. Bucureștiul se scurge ca o rufă stoarsă prea tare, gri și obosit, fără niciun colț cald, fără niciun gest care să zică “hai, mai încearcă o dată”. Nici măcar nu claxonează cu nerv, e mort cu totul. Oameni cu fețe căzute, clădiri coșcovite, lumina aia bolnavă de martie care nu știe dacă e primăvară sau încă iarnă. Mă țin de bară și încerc să nu mă gândesc, dar mă trezesc că fac asta oricum — fără să vreau, fără să pot opri. Și-atunci... îl văd. Nu știu când s-a urcat. N-a fost niciun zgomot, nicio scârțâială, nicio privire aruncată să mă dezbrace, nimic. Era pur și simplu acolo, ca și cum fusese tot timpul, da eu eram prea ocupată să mă gândesc cât de jeg e totul ca să-l observ. Stătea liniștit, ținându-se cu o mână de bară, iar cu cealaltă împingându-și ușor părul lung, neted, moale, pe spate — cu o mișcare lentă, aproape absentă, care m-a făcut să uit, pe loc, tot jegul din mine: vorbele alea din tramvai, atingerile pe bani, tăcerile grele de după. Pentru că omul ăsta avea în el ceva ce niciunul dintre bărbații care mi-au trecut prin pat sau prin viață n-a avut vreodată — o liniște, o bunătate, un fel de căldură care nu cerea nimic, care doar era. Așa, ca lumina aia dimineața, când ți-a sunat ceasul, dar te trezești devreme și, pentru o clipă, simți că poate ești vie. M-am uitat la el pe furiș — sau, cel puțin, așa am crezut. Că fur o secundă, că arunc o privire, că fac ce știu: testez, provoc, aprind jarul pe care-l sting din ochi înainte să se facă flacără. Jocul ăsta îl știu prea bine. L-am învățat cu limba strânsă-n dinți, de la bărbați care se cred lei, dar se ling pe coaie ca niște câini. Doar că n-a fost așa. Privirea mea a intrat în a lui ca într-o apă limpede, adâncă, și n-a mai ieșit. Nu m-a tras în jos, nu m-a înecat, dar nici n-am putut să mă ridic. M-a ținut acolo, plutind, fără aer, fără frică. O liniște apăsătoare, care nu cerea nimic, dar te dezbrăca de tot.. Nu știu cum să zic... ca un fel de plutire care doare. Pentru că, deodată, m-am simțit descoperită. Nu goală. Nu futută. Ci văzută. Și era un sentiment nenorocit, de femeie care a crezut că știe totul despre jocul ăsta — că i-a dat de cap, că a scos zborul din orice bărbat cu o limbă bine pusă și-o respirație ținută până la capăt. Dar ăsta... ăsta mi-a dat un zbor pe care nu-l știam. Fără mâini pe mine. Fără promisiuni. Fără vorbe. Doar cu liniștea aia a lui, care mi-a trezit din mine un gol pe care-l uitasem acolo. Și-atunci mi-am dat seama: nu e ca ceilalți. N-a vrut nimic. Și, tocmai de-aia, m-a luat pe nepregătite. Fără să-mi ceară, a scos din mine ceva ce nu credeam că mai există. Zâmbetul lui nici măcar n-a fost zâmbet. A fost o crăpătură scurtă, o ușă întredeschisă între doi oameni care nu se cunosc, dar care, pentru o clipă, se recunosc. Nu în gesturi. Nu în haine. Nu în vreun trecut comun. În adânc. În tăcere. Și eu n-am știut ce să fac cu asta. N-am avut exercițiul. Că n-am fost pregătită niciodată pentru genul ăsta de om — dintr-ăia care nu se ating de tine, dar te lasă goală până la os, fără să știi de unde-a început dezbrăcatul. Mi-am simțit obrajii mișcându-se, încet, într-un zâmbet slab, strâmb, neînvățat — reflex, ca al unei femei care a uitat cum se face, dar corpul ei și-a amintit. Și imediat am simțit cum crapă machiajul pe mine, cum se strânge în colțuri, cum rimelul mi se adună în gene, și parcă tot ce era pe fața mea mă trăgea în jos. Nu de rușine. De tristețe. De o tristețe veche, care șoptea că nu mai știu să fiu așa. Că am uitat cum să zâmbesc fără frică. Fără întrebări. Fără să-mi fac calcule. La Obor, a coborât. N-a spus nimic. N-a făcut vreun gest larg. Doar s-a întors o secundă și mi-a aruncat zâmbetul ăla din nou — dar, de data asta, cu barbia ușor ridicată. Un gest mic, dar limpede. De parcă mi-ar fi spus: „Ține-te, fată. Nu te-ai dus încă.” Și poate că pentru el n-a fost mare lucru. Poate nici n-o să-și amintească. Dar mie mi-a dat ceva ce nu mai simțisem de mult: o clipă de liniște în mine. O clipă fără frică. Când tramvaiul s-a urnit, m-am întors spre geam, cu fața aia pe care o port doar când sunt singură, când nu mă vede nimeni. Și-atunci... fără să mă lovească nimeni, fără să mi se ia nimic, fără să mi se spună ceva — mi-au început să curgă lacrimile. Două. Nu multe. Nu isterice. Doar două. Grele. Parcă le ținusem în mine de când m-am născut, și-abia acum s-au găsit singure drumul afară.