Doru Mihail

pentru atenționare — am corectat.

îți mulțumesc pentru lectura atentă și pentru obiecția onestă — las roțile să se vadă și sforile pe sub cusătură, așa cum bine zici, și chiar exagerez… pentru că nu mă pot abține. Apreciez ca esti direct și îți transmit salutări călduroase, alături de tradiționalul je suis honoré!

citind acest poem care include multe versuri vesele dar si „... sa luminez noaptea ca o tainica veioza”, am plecat sa ma culc foarte bine dispus

in ultima vreme nu am mai trimis -promit sa reiau obiceiul. Salut in schimb noile voci muult mai inspirate si mai dragute :). Promit sa-ti dau de lucru cat de curand

köszönöm szépen pentru generozitate. Mă bucur să aud că ne-au purtat pașii pe aceleași alei. Bățul prin gard cu „de cine”… nu ține!
(Totuși, tu când zici c-o ardeai prin Ioanid?)

zice un cantec, apoi constată că probabil îi trebuie doi. Tu ai rezolvat problema din start: ai o armată întreagă, bine organizată în dezordine, și pari să te înțelegi excelent cu ea. Textul e alert, jucăuș, cu imagini care fac slalom între chimia creierului și copilăria imaginarului, iar exagerarea asta simpatică a „piticilor” devine o formă de autoacceptare veselă. Mi-a plăcut și umorul seriozității cu care sunt descrise lucruri profund neserioase — tranșeele cu serotonină, bocancii fără șireturi, defilarea zilnică. Finalul, cu numărătoarea de stele logostele, calmează frumos tot iureșul, ca o poveste spusă înainte de somn, când piticii, în sfârșit, obosesc. Prin urmare, da: cu o asemenea armată, chiar ești o fată norocoasă.

mulțumesc pentru lectură și pentru observații. Apreciez atenția cu care ai plimbat reflectorul pe text și ai scos la iveală atâtea detalii care, sincer, mie îmi scăpaseră. Onorat!

aceste impresii culese direct de pe grătarele încinse unde se perpeleau și aduse – iată și nouă, cititorilor care n-au apucat încă să ajungă la un atât de minunat târg.

iti multumesc pentru ca te-ai oprit asupra textului. Ma bucur daca ti-a placut :)

Carmen, mulțumesc — la ora 5 dimineața orice text e pus la încercare, deci bucuria e dublă.
George, știu că n-ai spus ce să fac - ai spus ce crezi și-ți mulțumesc. Otillia, bătăioasă ca olueiz :))

vă mulțumesc pentru impresii și ție Otillia pentru semnul de apreciere.
George, țin cont de remarca ta - am schimbat prin urmare încadrarea textului.

îți mulțumesc pentru trecere și vorbele drăguțe. Dacă nu știi ce să faci de ziua națională, îți sugerez eu - stai și ascultă la Agonia că am de gând să atac niște poeme de ale tale. Și dacă-l prind într-o pasă bună pe Bogdan Geană, poate poare le montează.

Ottilia, Cezar, Sergiu vă mulțumesc pentru lectură și pentru remarci. Mă bucur că textul v-a plăcut fși apreciez mult timpul și generozitatea comentariilor.

Am citit textul și, cu greu (sper să reușesc), voi încerca un comentariu la nivelul registrului lexical pe care îl valorificați. Mă voi strădui să calibrez observațiile astfel încât să nu perturbe arhitectura amplă a ideilor, ci doar să le însoțească într-o mică orbită critică. De pildă, consider că textul are o alură elevată, fără doar și poate, însă una care pare să își poarte solemnitatea cu un entuziasm atât de intens, încât pe alocuri se răstoarnă în propriul zel. Formulările sunt ample, ambițioase, și tocmai prin această dorință de a acoperi totul, sensul se diluează (discret; nimic ireparabil). Infatigabilul devine aproape (ar zice unii) un pretext, penuria (ar zice alții) un decor grandios, iar ansamblul, deși impunător la prima privire, pare să se autosaboteze prin surplusul propriei importanțe. Elegant, (dacă e să mă întrebați) dar un pic prea îndrăgostit de sine (dacă ar fi să nu mă auziți).

Se ia un poet.
Aproximativ — hai să zicem — mă rog… „laudat”.
De fapt, mai mult autolaudat.
Un poet care își acordă singur importanță prin mici intervenții caustice,
sau care se vor a fi caustice.
Are păreri „pertinente”, firește.
Suferă când vede indolența.
Suferă mult.
Probabil pentru că nu are mijloacele să fie atât de mare
pe cât i-ar plăcea lui însuși să creadă că este.

Și-atunci, privindu-l cu un strop de compasiune estetică,
nu poți să nu remarci un lucru simplu:
ce poet original ar putea deveni… dacă nu s-ar împiedica singur
în momentele acelea penibile în care se crede prea mare
pentru propria lui umbră.

Evident — un nichitism. Din perioada lui de scris pe șervețele. (Lectia despre cub - 1979)

Ottilia, erika - va multumesc pentru semne si versuri.

Sergiu, Erika, George va multumesc pentru comentarii si sugestii.

aflu lucruri noi și neașteptat de interesante, pe care — nu știu de ce — nicio femeie n-a avut până acum plăcerea să mi le detalieze.
de pildă, n-am știut niciodată că ora trei noaptea e momentul în care lichidele se resorb în țesăturile albe — un detaliu care, trebuie spus, merita consemnat în sfârșit.
aș fi preferat, recunosc, o descriere ceva mai amplă.
tu spui, desigur, că e un moment previzibil — altfel spus, ciclic — și completezi că, marcată de această reacție fiziologică, acționezi, atacând ciocolata în formă de scoică, pe care o găsești în sertar; nu e clar dacă aceasta e — așa cum speculezi, firește în mod subiectiv — sursa lacrimilor care (nu-i așa?) izvorăsc din plăcere.
per ansamblu, un text care dă o stare de bine: frumosul e atât de bine pus în cuvinte.
și iată — un tips pentru doamnele care n-au prins momentul potrivit (ora trei) și, în loc să se trateze cu ciocolată, se reped la farmacie după Nurofen. Pentru toate cate le spune, consider ca trebuie evidentiat!

— psalm? dar n-are cum; n-are niciun element, mai degrabă (aici autorul are dreptate) o schiță rece, un fel de fișă de constatare pentru o credință rămasă fără tensiune. altfel spus, din punct de vedere al ritmului, textul funcționează ca o diagnoză, nu ca o rugăciune — impulsuri scurte, decupate. Dumnezeu apare acolo ca un reper tehnic — trecut la „date generale” —, iar omul ca o lumină care se încăpățânează să nu se stingă, deși tabloul e deja scos din perete.
altfel spus, ritmul nu e al rugăciunii, ci al raportului: egal, sec, cu o emoție care se prelinge doar printre cifrele de control.
și mai altfel spus, e ca și cum cineva ar încerca să vorbească cu divinitatea pe un canal de comunicație întrerupt, iar în loc de răspuns ar primi doar ecoul propriului bruiaj. fiecare vers pare scris cu mâna tremurată a unui electrician sentimental, care încă mai verifică dacă firul e viu sau doar păstrează căldura de la ultima atingere.
cu alte cuvinte, comentariul meu e mai lung decat poezia si asta ma pune pe ganduri, . probabil că așa arată și credința când o explici prea mult: se diluează în observație

Florina, cam ai dreptate — e un mega-abuz (ca să nu zic giga), dar na, mai dă din coate și tocilarul din mine din când în când. Faptul că ai citit până la capăt (totuși!) nu face decât să te plaseze în prima bancă, pe rândul de la geam — colega înțelegătoare care aduce, de obicei, două sandvișuri identice și scrie, aparent bizar pentru părinții care o privesc în tăcere, tema pe două caiete.
George, perfect spus: fără sonor!
Ottilia, tu ai intuit exact unde voiam să ajung — adică de ce, dom’le, toți așa și pe dincolo?