Doru Mihail

Dacă ar fi să compun un poem de sorginte social-filozofică — un string, o fiță, o caramea, o halviță — nimic n-ar fi mai potrivit, mai carnavalesc, mai de efect imediat decât să vorbesc despre

o vacă paște pe câmp televizorul cu diagonală de o sută paisprezece centimetri proiectează aceeași vacă de ani de zile am văzut-o și anul trecut poate și acum zece ani nu mai țin minte filmul e

Acum, când privirile alunecă lin pe ecrane și liniștea dintre noi se traduce evident prin distanță pe sub epidermă au început să îmi crească iubito, nu o să-ți vină să crezi solzi! Solzi lucii,

se coace țara-n zeamă de tomată și curge bulionul peste glie ca o regină beată coana moarte scuipă semințe de pe năsălie și cine sâmbetele să-i mai poarte copilei știrbe și cu praf în ghete când

există dorințe care își aleg pentru îndeplinire momente absolut imbecile vin târziu ca instalatorii ca moda pantalonilor largi ca pofta de mers pe munte la patruzeci și șapte de ani ca succesul

— nostalgia, zic, e un ospătar bătrân. tu priveai oamenii trecând pe lângă masa noastră cu obrazul sprijinit în palmă și zâmbeai de undeva de foarte departe; (mereu mă enervează când vorbele mele

Parcul Icoanei are, între alte primejdii mai decorative, și câteva bănci. Par blânde, par cuminți, par puse acolo pentru șezutul cetățeanului obosit. Par. Adevărul e că sunt niște capcane pentru

dacă n-aș avea această melancolică manie a clasificărilor, (defect profesional, probabil, dar agravat fără îndoială de viața de familie) aș spune pur și simplu (fără niciun pic de fanfaronadă) că

scandalos de puține lucruri pot fi duse la bun sfârșit într-o sală de așteptare – este ideea de la care am abandonat mai demult un mare poem, premisele — stimate auditoriu — premisele, aceste animale

Nicuşor merge, târșâindu-și pașii, cu umerii căzuți ca și cum orașul i-ar atârna de gât. Aerul e greu, plin de miros de asfalt încins, de fum de eșapament, de benzină stătută și canalizări care

La Lacrimi și Sfinți, unde chelnerii aleargă cum fugea tata să prindă rata de 5, mă uit la varza pe care mi-au servit-o-n tigaie și mă gândesc: „Ia uite, bre, o capodoperă culinară… pe vremuri,

mă enervează de mor când o văd că stă așa — botoasă, tăcută, cu aerul de „zi ceva că te sparg” lasă, frate, n-o să te deranjăm, ai să vezi (mi-o spun în gând, ca să nu-i zic vreo

n-am comparat niciodată dragostea ta cu o floare ai fi strâmbat din nas: „exprimarea impresional-vegetativă e pentru debutanți” așa că te-am iubit în registru minor, cu referințe

Tăcere. Liniștea din sală nu e o liniște obișnuită. E grea. Întinsă. Încărcată de respirații reținute și priviri pierdute-n podea. O strângere în piept. Îmi trec palma peste lemnul cald al viorii. E

Stau ca boul pe scenă, înțepenit, și sala mă privește. Toată sala. Îi simt cum stau acolo, ascunși în întuneric, adunați ca niște corbi gata să mă sfâșie. Toți așteaptă să vadă ce dracu’ fac acum, ce