Doru Mihail

Nicuşor merge, târșâindu-și pașii, cu umerii căzuți ca și cum orașul i-ar atârna de gât. Aerul e greu, plin de miros de asfalt încins, de fum de eșapament, de benzină stătută și canalizări care

La Lacrimi și Sfinți, unde chelnerii aleargă cum fugea tata să prindă rata de 5, mă uit la varza pe care mi-au servit-o-n tigaie și mă gândesc: „Ia uite, bre, o capodoperă culinară… pe vremuri,

mă enervează de mor când o văd că stă așa — botoasă, tăcută, cu aerul de „zi ceva că te sparg” lasă, frate, n-o să te deranjăm, ai să vezi (mi-o spun în gând, ca să nu-i zic vreo

n-am comparat niciodată dragostea ta cu o floare ai fi strâmbat din nas: „exprimarea impresional-vegetativă e pentru debutanți” așa că te-am iubit în registru minor, cu referințe

Tăcere. Liniștea din sală nu e o liniște obișnuită. E grea. Întinsă. Încărcată de respirații reținute și priviri pierdute-n podea. O strângere în piept. Îmi trec palma peste lemnul cald al viorii. E

Stau ca boul pe scenă, înțepenit, și sala mă privește. Toată sala. Îi simt cum stau acolo, ascunși în întuneric, adunați ca niște corbi gata să mă sfâșie. Toți așteaptă să vadă ce dracu’ fac acum, ce

mi-ai scos inima din piept, râzând și ai băgat-o într-un pantof mi-ai zis: poartă-l până crapă, să-ți amintești cum se umblă fără s-atingi pământul apoi ai învelit sânii în șervețele, i-ai

Mărie, Mărie, cu crupa de foc, Pusu-ţi-ai podoaba pe vis cu noroc, Ți-ai lăsat kouloura să-mi fâțâie-n față, Și-n ochi să-ţi văd pathos, și chin şi dulceaţă. Te fâțâi pe ritm de baladă

Noroc, Mitică! La mulţi ani! Monşer, parol! Nu savurez aceste false-apucături de protocol. Spui „la mulţi ani” şi „să trăieşti”, adică unuia care – cum să zic – ridică vagi semne că ar fi pe

Stau şi mi-l imaginez pe băiatul de la IT – să-i zicem Liviu– nu ştiu de ce, aşa-mi vine; Liviu parcă e un nume special inventat pentru băieţii cu ochelari, buze groase şi un pic împletite, păr lins

Scumpă-mi bănuială care mă precede, mă urmează și mă întreabă: „Ai spus da?” Eu spun: „Da, desigur” „La ce?” „Nu contează. Important e reflexul” (Reflexul e tot ce mi-a rămas) Am învățat să

Iubindu-te, parc-am omis să-ți spun, iubita mea, clăbucul de săpun îți face fața mai prietenoasă păcat de teoriile ce nu te lasă a-l folosi mai des, cum se cuvine pH-ul bazic chiar îți vine

Pentru că tăceam doar zâmbind idiot, fata cu părul roşu m-a întrebat cu seriozitate profesională – care e pompa la care am alimentat? Am respirat şi i-am răspuns: „Pompa şase.” “Doriţi bon?” „Nu” –

există o perioadă despre care nu știu exact ce dată poartă, în care un bărbat își lua copiii de mână dimineața și mergea cu ei într-un parc unde leagănele aveau lanțuri adevărate, buturugi

Mâinile femeilor dimineața. Sunt primele care îmi atrag privirea în metrou. Unele delicate, cu unghii scurte și rotunde, ca ale unei pianiste. Altele lungi, cu gesturi lente, exersate, de femei care

Stau la birou, fumez și încerc să nu gândesc. Dar creierul meu, jigodie perfidă, refuză să intre pe silent. E ca un post de radio de cartier, unde bagă numai hitul „Unde-ai greșit, fraiere?”. În

Să vorbim despre vremea care se strică, despre ceaiul de mentă și melancolia unui vechi telefon care se încăpăţânează să sune. Să discutăm despre soare și cum plantarea viţei de vie se face mai

Hai, tati, închide ușile, că ne prind morții din urmă! Aduc mortul...Ce e la Sfântu' Ștefan, frate, zici că-i pomană cu tacâmuri de aur! Hai, băgați-vă-n tramvai, că nu pleacă fără voi! Pfuuu, să tot

Stătea în fața mea cu o rochie albă cu maci — nu știu ce-a vrut să transmită, că macii se ofilesc repede. Dar i se lipea de coapse într-un mod care m-a făcut să aprob biologic — deși estetic

îmi plimb palma pe pielea ta, ca un orb care își cunoaște blocul după zgârieturile din tencuială. blocul nostru știe tot. certuri, șoapte, rugăciuni, suspine pierdute prin găurile de la