La 9 și trei minute
președintele a deschis ședința.
Primul punct:
toamna.
„Se constată că refuză să vină.
Nu și-a trimis delegații,
nu a răspuns la invitații,
nu colaborează.”
Un deputat
Nicuşor merge, târșâindu-și pașii, cu umerii căzuți ca și cum orașul i-ar atârna de gât. Aerul e greu, plin de miros de asfalt încins, de fum de eșapament, de benzină stătută și canalizări care
La Lacrimi și Sfinți, unde chelnerii aleargă
cum fugea tata să prindă rata de 5,
mă uit la varza pe care mi-au servit-o-n tigaie
și mă gândesc: „Ia uite, bre,
o capodoperă culinară…
pe vremuri,
mă enervează de mor
când o văd că stă așa — botoasă, tăcută,
cu aerul de „zi ceva că te sparg”
lasă, frate,
n-o să te deranjăm, ai să vezi
(mi-o spun în gând,
ca să nu-i zic vreo
« ai observat, draga mea
(așa îți spun de fiecare dată după ce ne certăm)
că de fiecare dată când cer un coniac
domnișoara se întreabă dacă « oare !» să îţi aducă
şi ţie unul?
am senzaţia că
n-am comparat niciodată
dragostea ta cu o floare
ai fi strâmbat din nas:
„exprimarea impresional-vegetativă e pentru debutanți”
așa că te-am iubit
în registru minor,
cu referințe
Tăcere. Liniștea din sală nu e o liniște obișnuită. E grea. Întinsă. Încărcată de respirații reținute și priviri pierdute-n podea. O strângere în piept. Îmi trec palma peste lemnul cald al viorii. E
Stau ca boul pe scenă, înțepenit, și sala mă privește. Toată sala. Îi simt cum stau acolo, ascunși în întuneric, adunați ca niște corbi gata să mă sfâșie. Toți așteaptă să vadă ce dracu’ fac acum, ce
mi-ai scos inima din piept, râzând
și ai băgat-o într-un pantof
mi-ai zis: poartă-l până crapă,
să-ți amintești cum se umblă
fără s-atingi pământul
apoi ai învelit sânii în șervețele,
i-ai
Mărie, Mărie, cu crupa de foc,
Pusu-ţi-ai podoaba
pe vis cu noroc, Ți-ai lăsat kouloura
să-mi fâțâie-n față,
Și-n ochi să-ţi văd pathos,
și chin
şi dulceaţă. Te fâțâi pe ritm de baladă
Noroc, Mitică! La mulţi ani!
Monşer, parol!
Nu savurez aceste false-apucături
de protocol.
Spui „la mulţi ani” şi „să trăieşti”, adică
unuia care – cum să zic – ridică
vagi semne că ar fi pe
Stau şi mi-l imaginez pe băiatul de la IT – să-i zicem Liviu– nu ştiu de ce, aşa-mi vine; Liviu parcă e un nume special inventat pentru băieţii cu ochelari, buze groase şi un pic împletite, păr lins
Scumpă-mi bănuială
care mă precede, mă urmează și mă întreabă:
„Ai spus da?”
Eu spun: „Da, desigur”
„La ce?”
„Nu contează. Important e reflexul”
(Reflexul e tot ce mi-a rămas)
Am învățat să
Iubindu-te, parc-am omis să-ți spun, iubita mea,
clăbucul de săpun îți face fața mai
prietenoasă
păcat de teoriile ce nu te lasă
a-l folosi
mai des, cum se cuvine pH-ul bazic chiar îți vine
Pentru că tăceam doar zâmbind idiot, fata cu părul roşu m-a întrebat
cu seriozitate profesională – care e pompa la care am alimentat?
Am respirat şi i-am răspuns: „Pompa şase.” “Doriţi bon?” „Nu” –
există o perioadă despre care nu știu exact ce dată poartă,
în care un bărbat își lua copiii de mână dimineața
și mergea cu ei într-un parc unde leagănele aveau lanțuri adevărate, buturugi
Mâinile femeilor dimineața. Sunt primele care îmi atrag privirea în metrou. Unele delicate, cu unghii scurte și rotunde, ca ale unei pianiste. Altele lungi, cu gesturi lente, exersate, de femei care
Stau la birou, fumez și încerc să nu gândesc. Dar creierul meu, jigodie perfidă, refuză să intre pe silent. E ca un post de radio de cartier, unde bagă numai hitul „Unde-ai greșit, fraiere?”.
În
eram copil
mi-aduc aminte – existau mistere care refuzau să stea liniștite,
erau agățate în cuvinte care nu prea stăteau cuminți,
le apuca neliniștea, aveau colțuri, margini,
îți făceau limba să
Să vorbim despre vremea care se strică,
despre ceaiul de mentă și melancolia
unui vechi telefon care se încăpăţânează
să sune. Să discutăm despre soare
și cum plantarea viţei de vie se face mai
Hai, tati, închide ușile, că ne prind morții din urmă! Aduc mortul...Ce e la Sfântu' Ștefan, frate, zici că-i pomană cu tacâmuri de aur! Hai, băgați-vă-n tramvai, că nu pleacă fără voi! Pfuuu, să tot
Stătea în fața mea cu o rochie albă cu maci —
nu știu ce-a vrut să transmită, că macii se ofilesc repede.
Dar i se lipea de coapse într-un mod care m-a făcut să
aprob biologic
— deși estetic
în sufragerie aveam un telefon
de producție internă,
model robust,
avea un disc mare, galben,
și un lacăt minuscul, foarte sigur pe el,
pus acolo parcă să ne testeze imaginația,
dar care sugera
îmi plimb palma pe pielea ta,
ca un orb care își cunoaște blocul
după zgârieturile din tencuială.
blocul nostru știe tot.
certuri, șoapte, rugăciuni,
suspine pierdute
prin găurile de la