un titlu foarte lung despre o anticameră construită din timpi de așteptare perfect aliniați, dar ținută în picioare de o răbdare atât de mică și de disproporționată încât aproape devine o formă de arh

Pe nedrept necomentat, textul acesta!
(am cam lipsit, știu, vremurile, dar... daaaaar! )

Faine descrieri ale premiselor ai pus aici, Dorule, miez de miez ”aceste animale domestice ale gândirii”, așa că între E4 și E31 (ca parte dintr-o strategie de contractare de la un capăt la altul al unei zile anoste), bag iute un SUM și las un semn de cetire cu zâmbet amărui (o iluzie vesela - o evadare în poezie, amară în fapt că puține lucruri pot fi duse la bun sfârșit)

Ai dreptate cu acel mare poem - eu, una, am abandonat deja pe motiv că nu mai am timp, că voi muri în sala asta de așteptare pe care o mai numim și viață, caprele acelea de laborator au behăit atât de tare încât orice cuvânt mi-a rămas închis în acvariul din piept de teama că dacă le eliberez vor fi iarbă pentru rumegătoarele cu pricina

asta e, nu mai apuc să îl scriu (iar zâmbet, iar amărui)
scandalos!

Am dat peste acest text în urma lecturării comentariului care m-a intrigat la maximum (Mulțumesc doamnei Daniela Florea pentru comentariu elaborat și provocator) și am decis să citesc poemul, l-am recitit de două ori ca să mă afund în inima lui. Și nu am putut, deloc, trece peste următoarele:
„apasă cu genunchii pe telefon
și scrolează cu degetul mare,
ocupație care,
dacă stăm bine să ne gândim,
seamănă izbitor cu filosofia.”
imagini destul de vii și, în același timp, tulburător de precise în simplitatea lor, care reușesc să facă un salt neașteptat din cotidian în reflecție.
Mi se pare remarcabil capacitatea textului de a nu „forța” filosofia, de a o lăsa să apară dintr-un gest mecanic, aproape ridicol.
Coborârea gândirii în gest este, paradoxal, una dintre cele mai fertile idei ale poemului.
Rămâne, după lectură, senzația că poemul vorbește despre incapacitatea contemporană de a mai ieși din așteptare — chiar și atunci când credem că gândim, argumentăm sau construim sens. Realitatea e că în cele din urmă, nu facem decât să „scrolăm” prin propriile noastre premise.