Ursul jumulit de vulpe

Parcul Icoanei are, între alte primejdii mai decorative, și câteva bănci. Par blânde, par cuminți, par puse acolo pentru șezutul cetățeanului obosit. Par. Adevărul e că sunt niște capcane pentru minte, niște trambuline pentru idei, niște aparate de deviat necazul din făgașul lui spre fundături speculative unde ajungi, de cele mai multe ori singur, și nu întotdeauna în partea cea mai recomandabilă a propriei persoane. Eu, de pildă, stăteam pe una dintre ele, lângă nevastă-mea, care își scosese trusa de scule și își lucra figura dându-se cu ruj și cu pudră cu acel aer de intervenție minimală pe care femeile și unele administrații culturale îl au când pregătesc schimbări ample dar pretind că „doar se aranjează puțin” („puțin”, desigur, e un eufemism pentru o amplă decapare de suprafață, o pudrare de uniformizare, o recalibrare de contur, două-trei intervenții de finețe la comisurile bucale, o tamponare de control, câteva ciupituri de daltă la profil, o netezire din șmirghel fin, o repunere în ax și, la final, comunicatul senin că nu s-a umblat decât minimal). Carevasăzică “se aranja”. Se aranja și bârfea. Dar nu bârfea cum bârfesc bărbații, adică lăbărțat, aproximativ, în valuri, cu rezerve târzii și iertări adăugate la final ca pătrunjelul pe ciorbă. Nu. Ea bârfea ca un specialist al secționării fine. Cu reluări. Cu reveniri de control. Cu pauze tactice. Cu satisfacția aceea aproape medicală cu care ți se spune că intervenția a reușit, pacientul respiră și oricum ce i s-a scos, nici nu-i mai folosea dacă stai să te gândești. Nu știu de ce bârfa feminină spusă în oglindă îți dă impresia că adevărul — cât o fi el de pipernicit, de schilodit, de tras de păr — a fost totusi tratat cu atentie - mai întâi rujat și abia pe urmă prefăcut în răutate. Noi, bărbații, când vorbim despre cineva, ne împrăștiem ca o pungă spartă. Intrăm în detalii, facem teorii, ridicăm tonul, ne contrazicem singuri, ne împiedicăm în propriile noastre nuanțe și sfârșim prin a nu mai ști exact de unde am plecat. Femeile, în schimb, scot ideea cu grijă din poșetuță, o netezesc puțin cu burețelul, îi trag cu grijă o dunguliță fină după care hop - bobârnac. Și pa. Persoana în cauză nu mai are nimic de făcut. Poate eventupal să-și schimbe coafura, cartierul și, dacă are un dram de instinct de conservare, chiar județul. E admirabilă – aud fără să îmi dorec cum vorbește despre cutare, despre nevasta lui cutare, despre cine a slăbit prostește și cine a slăbit ofensator – aflu că există și această categorie - despre una, despre alta și despre alte câte și mai câte, inclusiv despre lucruri pe care, în mod obișnuit, le afli doar dacă ești foarte apropiat de persoană sau foarte prost crescut (iar ea, trebuie să recunosc, reușește performanța de a le combina). Iar eu ascultam cum ascultă orice bărbat cu puțină vechime în hățișul matrimonial: suficient cât să pot scoate la nevoie un „normal”, un „groaznic” sau un „și eu am observat”, fără să fiu prins la reverificare. Există un fel de supraviețuire sonoră pe care bărbatul o deprinde după un anumit număr de seri: nu participă, dar mimează prezența cu o economie admirabilă. (E o artă. Nu ți-e dată. O capeți cu timpul, cu nervii și cu acidul gastric. Se dobândește cu suferință. Ca bunele maniere. Ca ulcerul.) De pildă, numai ce-o văd că-și țuguiază gura cât să dea tonului o notă nazală, de ușor falset, și zice: — Ai auzit, dragă, că îți deschide iar Lăptăria? Aici, monșer, ți se cere tact. Nu poți s-o aprobi, că pari javră. Nici s-o contrazici, că pari idiot. Scot deci acel „mda” de mare diplomație și simt cum șira mi se încovoaie ca spinarea unui arici. Vezi tu, aici e vorba de instinct! Altfel ți-ar scăpa că vorba ei are, ca multe remarci conjugale bine țintite, și un etaj superior. „Îți deschide”, spusese. Nu „se redeschide”. Nuanță! Nu mare, dar suficientă. Cât să abată (subtil) atenția din zona faptelor în cea a antecedentelor. Și, cunoscând-o cum o cunoșteam, aproape că îi și auzeam replica următoare, pe care n-o rostise, tocmai fiindcă nu mai era nevoie s-o rostească; gen: mă întreb dacă doamna asta nouă o să-l convingă să se întoarcă și pe tânărul Johnny. Întorc puțin capul spre ea și, văzând-o aplecată deasupra oglinzii, cu o seriozitate pe care marile puteri ar trebui s-o împrumute când semnează tratate, mi-a trecut prin minte — fără un traseu logic pe care să-l pot reconstrui onest — că mi-ar fi stat poate mai bine burlac. E neplăcut să constați cât de târziu ajung ideile salvatoare. Ele nu apar când pot preveni ceva; apar când totul a fost deja ales, cumpărat, instalat și, în esență, legalizat. Ca să mă consolez, merg până acolo încât mă mângâi singur pe creier cu argumente istorice. Lasă, îmi zic, că și Socrate a fost însurat. Numai că Socrate avea un avantaj pe care eu nu-l am: putea scoate, din orice necaz domestic, o idee generală și doi-trei admiratori. Îl cicălea nevasta, el mai năștea un dialog. Îi trântea cineva o ușă, el mai descoperea o problemă eternă. Eu, din aceeași moară, nu scot decât un început de acreală și nevoia să par suportabil până intrăm în sală. Peste drum, doi adolescenți se pupă cu acel amestec de solemnitate și prostie sublimă rezervat exclusiv vârstei. Unul dintre ei (cred că ea) ține telefonul deasupra ca să-și facă o poză. Lângă mine, dumneaei trăncănește mai departe, netulburată. Nici nu se mai uită la mine. După un anumit număr de ani, omul nu mai e interlocutor; e suport fonic. Ea a trecut acum la rubrica despre cine are farmec și cine doar face uz abuziv de prezență. Eu mă uit la lumea care merge spre teatru și-mi spun că încălțămintea vorbește adesea mai limpede decât purtătorul, ba uneori îl dă în gât înainte să deschidă gura. Întâmplarea face că fix atunci o pereche de crocși traversa aleea cu siguranța cretină a obiectelor care spun prea mult despre persoana care le poartă și, în același timp, o scutesc de efortul de a mai spune ea însăși ceva. Sunt încălțările acelea care intră primele într-o conversație și o compromit. Din punctul meu de vedere, moda lor ar trebui explicată serios, metodic și cu exemple, pe înțelesul bătrânelor care se încăpățânează să vină la teatru învăluite în naftalină și dezaprobare. Crocs-ul, dragele mele babe, reprezintă triumful unei idei moderne, nonconformiste și tocmai de aceea geniale că, dacă ceva nu te jenează deloc, atunci e bun. Ba nu — hai să fim exacți— nu „bun”. Potrivit. Pentru orice. Pentru piață. Pentru aeroport. Pentru farmacie. Pentru o premieră. E papucul care a învins bunul-simț prin ventilație. Din aceeași mamă ideologică se trag (după părerea mea) și multe spectacole contemporane. Să nu zgârie. Să nu solicite. Să nu pună publicul la muncă. Două ore de lumini cu intenții, șoapte cu ambiții, simboluri care se târăsc scenic și, la sfârșit, verdictul standard al omului educat care s-a plictisit, dar are amor propriu: — Interesant. „Interesant” e, de fapt, cuvântul cu care publicul își trage singur o perdea peste somnolență. Adică: n-am înțeles mare lucru, am căscat de mă dor fălcile, dar n-am de gând să-ți fac bucuria de a mă auzi spunând „ce plictiseală”. Poate că aici e toată tărășenia epocii. Nu mai vrem artă. Vrem capitonaj. Nu mai vrem emoție. Vrem temperatură potrivită. Nu mai vrem adevăr. Vrem ceva care să nu ne strângă nicăieri. Brusc, o văd că închide oglinda și mă întreabă: — La ce te gândești? Întrebarea pare simplă doar pentru cine n-a încercat niciodată să răspundă sincer. Adevărul, în forma lui completă, nu încape într-o replică. Are nevoie de introducere, delimitări, exemple și, ideal, un auditoriu binevoitor. Pe o bancă, înainte de teatru, între două persoane care urmează să stea alături încă două ore, asemenea condiții nu sunt, în mod evident, întrunite. Așa că fac ce face orice bărbat cu un minim instinct de autoconservare: îngrop adevărul sub o mutră de blândă tâmpenie, îmi pun pe față expresia regulamentară de imbecil binevoitor — aceea pe care viața în doi o cere la ocazii, cum cere armata bocanci și statul copii după acte — și zic: — La nimic.