E trei noaptea. Sau cât o fi. Mi-e şi târşală să mă uit la ceas, pentru că pun pariu că s-ar uita-napoi la mine cu milă — și belive-me, ultimul lucru de care am nevoie la ora asta e puţină compasiune
M-am întâlnit cumva
– exact din întâmplare,
că n-avem drumuri fixe
decât spre dormitor
cu o poetă tristă – una cu nasul mare,
o cucuvea cu plete... mă rog.
Nevastă-mea.
Era în vervă –
Azi ne-am certat. Destul să-nflorească
o liniște umedă
în spatele ușii.
Am dus, calm, gunoiul. Tu, ca să lovești,
ai spart
„din greșală”
castronelul mătușii.
Tăcând înțelept, mi-am
Fusta ta s-a cerut mutată din clasă
nu o mai suportă genunchii cuminți.
Mi-a șoptit că o gâdilă ciorapii de plasă
și că are nevoie de versuri fierbinți.
Cămașa cu ifose de profesoară
și-a
Iubindu-te, parc-am omis să-ți spun, iubita mea,
clăbucul de săpun îți face fața mai
prietenoasă
păcat de teoriile ce nu te lasă
a-l folosi
mai des, cum se cuvine pH-ul bazic chiar îți vine
Ascuţind, ascuţind, ascuţind
şuriul pe os
Pân’ la plăsele plictisul
Dansându-te-n
sus şi în jos
Rumegând, rumegând, rumegând
orzoaica uscată
Mânzeşte a râs, încreţească-ţi-se
fleanca
Ascunde-mă, iubito, ntr-o rimă decadentă
Și lasă-mă fierbinte să te sărut cu foc.
Aşterne-mi pătlăgele prin vodcă şi absentă
Ia-ţi de sub sân şi drege-o c-un strop de busuioc.
Apoi, citește-mi
Ai haz, iubire – lucru rar,
în vremurile noastre triste,
apucături manieriste
și mult umor involuntar.
Iar dacă sunt dezacordat,
mult prea frumoasa mea grisină
e ca pe tine să te fac
să mă
Eram copii
iubita mea de plastic
și recitam din Hamlet pe elastic
cu niște scări de bloc în rolul de fiord
sau câte o sonată tristă-n chifla Ford
Tu m-ai crezut
atunci când ți-am
privește atent un copac în amurg,
a zis un poet, ca recomandare
și pe urmă ia-te și du-te, nebun,
dar când dai să te-ntorci
matol la chindie,
legănat pe popice ca un lebădoi,
(se exclude
Iubita mea din comentarii
adăugate cu parfum de zvâc,
să ştii că te iubesc cu nepăsare
şi cu plictis,
iar când vreun bâzdâc
mă-împinge să te-apuc de tâţă
cu vreo metaforă uşoară,
să ştii că
Cămașa roșie-nflorată
pe care o purtai odată
o văd pe scaun șifonată
și-mi amintesc cum altădată
fiind în ea înveșmântată
ți-am spus — nu vrei s-o scoți un pic
să ne iubim sub clar de
Ai râs, într-o joi, când ţi-am adus o floare
Se ofilea, săraca, - E săptămâna mare
ai zis
a scuză.
Și-ai oftat.
Eu… asta e
și nu m-am supărat.
Mult mai târziu ţi-am zis
hai să fugim
în
Mărie, Mărie, cu crupa de foc,
Pusu-ţi-ai podoaba
pe vis cu noroc, Ți-ai lăsat kouloura
să-mi fâțâie-n față,
Și-n ochi să-ţi văd pathos,
și chin
şi dulceaţă. Te fâțâi pe ritm de baladă
Te-aș fi iubit cu totul, de-ai fi fost
și aer, și pământ, și toate fără rost,
te-aș fi rotit cu cracii goi sub soare,
dac-ai fi fost și ceață, și umbră,
și strânsoare.
Au, ce caliu mi-e dorul
de-a
râdem, iubito, râdem a plâns, că nu mai putem iubi,
că ne-am stricat inimile ca pe niște jucării chinezești,
că ne-am învățat cu absența,
ca și cum ar fi o haină veche, tocită,
dar enervant de
Doamne,
azi dimineață mi-am băgat capul sub chiuvetă,
am deschis robinetul și-am auzit cum orașul plânge prin țevi.
În bucătărie, albastrul mucegaiului de pe pâine
mă privește intens, ca ochii
mă enervează de mor
când o văd că stă așa — botoasă, tăcută,
cu aerul de „zi ceva că te sparg”
lasă, frate,
n-o să te deranjăm, ai să vezi
(mi-o spun în gând,
ca să nu-i zic vreo
îmi plimb palma pe pielea ta,
ca un orb care își cunoaște blocul
după zgârieturile din tencuială.
blocul nostru știe tot.
certuri, șoapte, rugăciuni,
suspine pierdute
prin găurile de la
mănânci tot din farfurie
și lași comentariile.
mama zice mereu asta,
dar eu nu comentez.
mie doar că nu-mi place mazărea.
„ai pus și pentru petrică?”
„i-am pus.”
tonul ei sună un pic
Ochiul meu
vrea să se întoarcă
nu la pieptul tău,
ci la o rădăcină,
unde gândul stă
înfofolit într-o scoarță
și poftește săruturi
cu gust de rășină.
Pe sub frunte,
ca o domnișoară
Tu stăteai cu picioarele sub birou,
ca două segmente încrucișate, cu vârful genunchiului ridicat
în triunghi isoscel; eu mă prefăceam că tastez ceva complicat,
mișcam mouse-ul aiurea, doar ca să
Turația e lentă.
Picioarele livratorului, ca pistoanele moi,
pompează aerul aspru al dimineţii.
(Bicicletei nu cred să i se fi rupt o pedală —
dar geanta tresaltă oricum)
-din fericire-
În
mi-ai scos inima din piept, râzând
și ai băgat-o într-un pantof
mi-ai zis: poartă-l până crapă,
să-ți amintești cum se umblă
fără s-atingi pământul
apoi ai învelit sânii în șervețele,
i-ai