Iubita mea din comentarii
adăugate cu parfum de zvâc,
să ştii că te iubesc cu nepăsare
şi cu plictis,
iar când vreun bâzdâc
mă-împinge să te-apuc de tâţă
cu vreo metaforă uşoară,
să ştii că
Cămașa roșie-nflorată
pe care o purtai odată
o văd pe scaun șifonată
și-mi amintesc cum altădată
fiind în ea înveșmântată
ți-am spus — nu vrei s-o scoți un pic
să ne iubim sub clar de
Ai râs, într-o joi, când ţi-am adus o floare
Se ofilea, săraca, - E săptămâna mare
ai zis
a scuză.
Și-ai oftat.
Eu… asta e
și nu m-am supărat.
Mult mai târziu ţi-am zis
hai să fugim
în
Mărie, Mărie, cu crupa de foc,
Pusu-ţi-ai podoaba
pe vis cu noroc, Ți-ai lăsat kouloura
să-mi fâțâie-n față,
Și-n ochi să-ţi văd pathos,
și chin
şi dulceaţă. Te fâțâi pe ritm de baladă
Te-aș fi iubit cu totul, de-ai fi fost
și aer, și pământ, și toate fără rost,
te-aș fi rotit cu cracii goi sub soare,
dac-ai fi fost și ceață, și umbră,
și strânsoare.
Au, ce caliu mi-e dorul
de-a
râdem, iubito, râdem a plâns, că nu mai putem iubi,
că ne-am stricat inimile ca pe niște jucării chinezești,
că ne-am învățat cu absența,
ca și cum ar fi o haină veche, tocită,
dar enervant de
Doamne,
azi dimineață mi-am băgat capul sub chiuvetă,
am deschis robinetul și-am auzit cum orașul plânge prin țevi.
În bucătărie, albastrul mucegaiului de pe pâine
mă privește intens, ca ochii
mă enervează de mor
când o văd că stă așa — botoasă, tăcută,
cu aerul de „zi ceva că te sparg”
lasă, frate,
n-o să te deranjăm, ai să vezi
(mi-o spun în gând,
ca să nu-i zic vreo
îmi plimb palma pe pielea ta,
ca un orb care își cunoaște blocul
după zgârieturile din tencuială.
blocul nostru știe tot.
certuri, șoapte, rugăciuni,
suspine pierdute
prin găurile de la
mănânci tot din farfurie
și lași comentariile.
mama zice mereu asta,
dar eu nu comentez.
mie doar că nu-mi place mazărea.
„ai pus și pentru petrică?”
„i-am pus.”
tonul ei sună un pic
Ochiul meu
vrea să se întoarcă
nu la pieptul tău,
ci la o rădăcină,
unde gândul stă
înfofolit într-o scoarță
și poftește săruturi
cu gust de rășină.
Pe sub frunte,
ca o domnișoară
Tu stăteai cu picioarele sub birou,
ca două segmente încrucișate, cu vârful genunchiului ridicat
în triunghi isoscel; eu mă prefăceam că tastez ceva complicat,
mișcam mouse-ul aiurea, doar ca să
Turația e lentă.
Picioarele livratorului, ca pistoanele moi,
pompează aerul aspru al dimineţii.
(Bicicletei nu cred să i se fi rupt o pedală —
dar geanta tresaltă oricum)
-din fericire-
În
mi-ai scos inima din piept, râzând
și ai băgat-o într-un pantof
mi-ai zis: poartă-l până crapă,
să-ți amintești cum se umblă
fără s-atingi pământul
apoi ai învelit sânii în șervețele,
i-ai
i-auzi, tedy
a venit iar ancuţa.
n-a bătut
a apăsat direct clanța
mama a oftat și-a zis doar
„intră”.
stă pe scaunul de lângă chiuvetă
și se uită pe geam.
ăla mic,
care dă în
Ți-ai uitat ciorapii
pe clanță.
Încă împletiți.
Încă umezi de tine.
Îi deznod cu degetele.
Încet.
Greu.
Ca pe o piele învechită care se lasă.
Îi spăl.
Îi scufund.
Îi las să zacă.
Ca
Mergeam.
Adică... mă deplasam pedestru, cu pas greoi, dar sobru, prin dâra dimineţii,
într-un București care învârtoșează, anual, mugurii și hormonii — floribus et libidine simul —
și în același
Binecuvântată fii, o, Malaco,
cazan de năcreală-n burta lumii,
cu coapse de beton dospit
la colțul mesei,
și privirea — moale, rotundă, flămândă
clipind adânc, urduros,
din ochi înecați în
astăzi mi-am scos inima la aer,
am agățat-o în cuiul din spatele ușii,
unde paltonul tău încă mai ține forma umărului.
degetele tale, oarbe, pipăie dimineaţa prin șifonier,
îmi agață la
Poimâine sunt Floriile -sărbătoarea copiilor.
E interesant cum parcă uităm că dincolo
de a fugi cât poate de plictiseală,
Acela pe care ne permitem cu obraznicie
să-L type-uim cu
Din șanțul canelurii frezată peste cap,
cu rugi de vaselină și cu unsoare-n șlap,
eu, ax interior prin fluxul virtual,
visam cuplări de taină, nu stres reacţional.
Acolo, în ansamblu, cu rol
În golul de sticlă cu vuiet confuz,
suspendat între haos și fluxul difuz,
eu, dopul din plută, cu fruntea-ncleştată,
visez o ieșire — dar lumea e plată.
Mă strânge tăcerea în spume și dor,
în
Să vorbim despre vremea care se strică,
despre ceaiul de mentă și melancolia
unui vechi telefon care se încăpăţânează
să sune. Să discutăm despre soare
și cum plantarea viţei de vie se face mai
Dragă Bob,
Îți scriu dintr-un tramvai din generația noastră,
care m-a dus azi dimineață la școală,
de mână cu nepotul meu.
Are ochii mei — nu de-acum,
ci de-atunci, când purtam fustă lungă
și visam