îmi plimb palma pe pielea ta,
ca un orb care își cunoaște blocul
după zgârieturile din tencuială.
blocul nostru știe tot.
certuri, șoapte, rugăciuni,
suspine pierdute
prin găurile de la
mănânci tot din farfurie
și lași comentariile.
mama zice mereu asta,
dar eu nu comentez.
mie doar că nu-mi place mazărea.
„ai pus și pentru petrică?”
„i-am pus.”
tonul ei sună un pic
Ochiul meu
vrea să se întoarcă
nu la pieptul tău,
ci la o rădăcină,
unde gândul stă
înfofolit într-o scoarță
și poftește săruturi
cu gust de rășină.
Pe sub frunte,
ca o domnișoară
Tu stăteai cu picioarele sub birou,
ca două segmente încrucișate, cu vârful genunchiului ridicat
în triunghi isoscel; eu mă prefăceam că tastez ceva complicat,
mișcam mouse-ul aiurea, doar ca să
Turația e lentă.
Picioarele livratorului, ca pistoanele moi,
pompează aerul aspru al dimineţii.
(Bicicletei nu cred să i se fi rupt o pedală —
dar geanta tresaltă oricum)
-din fericire-
În
mi-ai scos inima din piept, râzând
și ai băgat-o într-un pantof
mi-ai zis: poartă-l până crapă,
să-ți amintești cum se umblă
fără s-atingi pământul
apoi ai învelit sânii în șervețele,
i-ai
i-auzi, tedy
a venit iar ancuţa.
n-a bătut
a apăsat direct clanța
mama a oftat și-a zis doar
„intră”.
stă pe scaunul de lângă chiuvetă
și se uită pe geam.
ăla mic,
care dă în
Ți-ai uitat ciorapii
pe clanță.
Încă împletiți.
Încă umezi de tine.
Îi deznod cu degetele.
Încet.
Greu.
Ca pe o piele învechită care se lasă.
Îi spăl.
Îi scufund.
Îi las să zacă.
Ca
Mergeam.
Adică... mă deplasam pedestru, cu pas greoi, dar sobru, prin dâra dimineţii,
într-un București care învârtoșează, anual, mugurii și hormonii — floribus et libidine simul —
și în același
Binecuvântată fii, o, Malaco,
cazan de năcreală-n burta lumii,
cu coapse de beton dospit
la colțul mesei,
și privirea — moale, rotundă, flămândă
clipind adânc, urduros,
din ochi înecați în
astăzi mi-am scos inima la aer,
am agățat-o în cuiul din spatele ușii,
unde paltonul tău încă mai ține forma umărului.
degetele tale, oarbe, pipăie dimineaţa prin șifonier,
îmi agață la
Poimâine sunt Floriile -sărbătoarea copiilor.
E interesant cum parcă uităm că dincolo
de a fugi cât poate de plictiseală,
Acela pe care ne permitem cu obraznicie
să-L type-uim cu
Din șanțul canelurii frezată peste cap,
cu rugi de vaselină și cu unsoare-n șlap,
eu, ax interior prin fluxul virtual,
visam cuplări de taină, nu stres reacţional.
Acolo, în ansamblu, cu rol
În golul de sticlă cu vuiet confuz,
suspendat între haos și fluxul difuz,
eu, dopul din plută, cu fruntea-ncleştată,
visez o ieșire — dar lumea e plată.
Mă strânge tăcerea în spume și dor,
în
Să vorbim despre vremea care se strică,
despre ceaiul de mentă și melancolia
unui vechi telefon care se încăpăţânează
să sune. Să discutăm despre soare
și cum plantarea viţei de vie se face mai
Dragă Bob,
Îți scriu dintr-un tramvai din generația noastră,
care m-a dus azi dimineață la școală,
de mână cu nepotul meu.
Are ochii mei — nu de-acum,
ci de-atunci, când purtam fustă lungă
și visam
Nu știu de ce mă urc. N-am treabă la Obor; nu mă așteaptă nimeni, nu mă caută nimeni. Dar dac-aș mai fi stat măcar o oră în garsoniera galbenă de fum și singurătate adunată în straturi, ca jegul
E şase dimineaţa şi io deja dau cu mopul printre birourile astea lucioase de sticlă, de zici că sunt făcute special să vezi cum te strâmbi dimineața când îți vezi fața. Jeana mă cheamă, da nu că ar
Stau la birou, fumez și încerc să nu gândesc. Dar creierul meu, jigodie perfidă, refuză să intre pe silent. E ca un post de radio de cartier, unde bagă numai hitul „Unde-ai greșit, fraiere?”.
În
Verde zvon, verde zvon,
sare soarele din pom!
Muguri plini de nepăsare
ies în dansuri circulare,
freamătă, foșnesc, se joacă
dorul macină şi sapă.
Vântul verde mă-nvârtește,
timpul verde mă
Nicuşor merge, târșâindu-și pașii, cu umerii căzuți ca și cum orașul i-ar atârna de gât. Aerul e greu, plin de miros de asfalt încins, de fum de eșapament, de benzină stătută și canalizări care
Moartea nu vine pe fugă,
nu trântește uși, nu te strigă pe nume, nu,
vine ca o briză caldă,
se așază la masă,
își trece degetele peste firimiturile rămase de aseară,
își toarnă un strop de
Mâinile femeilor dimineața. Sunt primele care îmi atrag privirea în metrou. Unele delicate, cu unghii scurte și rotunde, ca ale unei pianiste. Altele lungi, cu gesturi lente, exersate, de femei care
Tăcere. Liniștea din sală nu e o liniște obișnuită. E grea. Întinsă. Încărcată de respirații reținute și priviri pierdute-n podea. O strângere în piept. Îmi trec palma peste lemnul cald al viorii. E