Doru Mihail

Iubita mea din comentarii adăugate cu parfum de zvâc, să ştii că te iubesc cu nepăsare şi cu plictis, iar când vreun bâzdâc mă-împinge să te-apuc de tâţă cu vreo metaforă uşoară, să ştii că

Cămașa roșie-nflorată pe care o purtai odată o văd pe scaun șifonată și-mi amintesc cum altădată fiind în ea înveșmântată ți-am spus — nu vrei s-o scoți un pic să ne iubim sub clar de

Ai râs, într-o joi, când ţi-am adus o floare Se ofilea, săraca, - E săptămâna mare ai zis a scuză. Și-ai oftat. Eu… asta e și nu m-am supărat. Mult mai târziu ţi-am zis hai să fugim în

Mărie, Mărie, cu crupa de foc, Pusu-ţi-ai podoaba pe vis cu noroc, Ți-ai lăsat kouloura să-mi fâțâie-n față, Și-n ochi să-ţi văd pathos, și chin şi dulceaţă. Te fâțâi pe ritm de baladă

râdem, iubito, râdem a plâns, că nu mai putem iubi, că ne-am stricat inimile ca pe niște jucării chinezești, că ne-am învățat cu absența, ca și cum ar fi o haină veche, tocită, dar enervant de

Doamne, azi dimineață mi-am băgat capul sub chiuvetă, am deschis robinetul și-am auzit cum orașul plânge prin țevi. În bucătărie, albastrul mucegaiului de pe pâine mă privește intens, ca ochii

mă enervează de mor când o văd că stă așa — botoasă, tăcută, cu aerul de „zi ceva că te sparg” lasă, frate, n-o să te deranjăm, ai să vezi (mi-o spun în gând, ca să nu-i zic vreo

îmi plimb palma pe pielea ta, ca un orb care își cunoaște blocul după zgârieturile din tencuială. blocul nostru știe tot. certuri, șoapte, rugăciuni, suspine pierdute prin găurile de la

mănânci tot din farfurie și lași comentariile. mama zice mereu asta, dar eu nu comentez. mie doar că nu-mi place mazărea. „ai pus și pentru petrică?” „i-am pus.” tonul ei sună un pic

Ochiul meu vrea să se întoarcă nu la pieptul tău, ci la o rădăcină, unde gândul stă înfofolit într-o scoarță și poftește săruturi cu gust de rășină. Pe sub frunte, ca o domnișoară

Tu stăteai cu picioarele sub birou, ca două segmente încrucișate, cu vârful genunchiului ridicat în triunghi isoscel; eu mă prefăceam că tastez ceva complicat, mișcam mouse-ul aiurea, doar ca să

Turația e lentă. Picioarele livratorului, ca pistoanele moi, pompează aerul aspru al dimineţii. (Bicicletei nu cred să i se fi rupt o pedală — dar geanta tresaltă oricum) -din fericire- În

mi-ai scos inima din piept, râzând și ai băgat-o într-un pantof mi-ai zis: poartă-l până crapă, să-ți amintești cum se umblă fără s-atingi pământul apoi ai învelit sânii în șervețele, i-ai

i-auzi, tedy a venit iar ancuţa. n-a bătut a apăsat direct clanța mama a oftat și-a zis doar „intră”. stă pe scaunul de lângă chiuvetă și se uită pe geam. ăla mic, care dă în

Ți-ai uitat ciorapii pe clanță. Încă împletiți. Încă umezi de tine. Îi deznod cu degetele. Încet. Greu. Ca pe o piele învechită care se lasă. Îi spăl. Îi scufund. Îi las să zacă. Ca

Mergeam. Adică... mă deplasam pedestru, cu pas greoi, dar sobru, prin dâra dimineţii, într-un București care învârtoșează, anual, mugurii și hormonii — floribus et libidine simul — și în același

Binecuvântată fii, o, Malaco, cazan de năcreală-n burta lumii, cu coapse de beton dospit la colțul mesei, și privirea — moale, rotundă, flămândă clipind adânc, urduros, din ochi înecați în

astăzi mi-am scos inima la aer, am agățat-o în cuiul din spatele ușii, unde paltonul tău încă mai ține forma umărului. degetele tale, oarbe, pipăie dimineaţa prin șifonier, îmi agață la

Din șanțul canelurii frezată peste cap, cu rugi de vaselină și cu unsoare-n șlap, eu, ax interior prin fluxul virtual, visam cuplări de taină, nu stres reacţional. Acolo, în ansamblu, cu rol

Să vorbim despre vremea care se strică, despre ceaiul de mentă și melancolia unui vechi telefon care se încăpăţânează să sune. Să discutăm despre soare și cum plantarea viţei de vie se face mai