Poezie
Ce bine că nu eram deloc pregătiţi
2 min lectură·
Mediu
Doamne,
azi dimineață mi-am băgat capul sub chiuvetă,
am deschis robinetul și-am auzit cum orașul plânge prin țevi.
În bucătărie, albastrul mucegaiului de pe pâine
mă privește intens, ca ochii unui poet douămiist.
Pe perete, o musculiță dansează, Doamne,
balet!
Simt deja că sunt prea mic pentru lumea asta,
dar încă destul de mare ca să car două pungi de gunoi
și un gând greu despre nemurire,
cât îmi spăl fața,
ca apoi îmi scutur umerii
și să pășesc demn
în sufragerie.
Pe canapea, iubita mea în lenjerie de dantelă portocalie
își face unghiile,
în timp ce eu, Doamne, n-am altă rugăciune
decât să nu-I lași sânii să îmbătrânească
pe repede înainte
și, suplimentar,
să nu crape netul înainte să-I spun
în comentariu
cât de frumoasă e în ultima poză postată
pe Insta.
Am păcătuit, da,
dar nu cu mari trădări:
am dat swipe pe Tinder,
am fumat pe ascuns în baie,
am scris poezii pe telefon și le-am postat pe Agonia,
cu nickname-ul alcătuit din prenumele celor doi
foști ai ei.
Orașul se ridică încet, Doamne,
și apoi cade
ca o fustă mulată pe genunchii grași ai unei fete
care se iubește pentru prima dată
în lift.
Evident că, în această lume perfectă,
o minune este faptul că au fost proiectate
blocurile cu scări,
pe care, cu timpul, am învățat să le urcăm,
abordând câte două trepte deodată,
aproape că nici nu ne mai interesează
cum amantul își bâlbâie scuzele între etaje.
În tot haosul ăsta, perfect ordonat,
(căci Ție Îți place să fii tipicar),
mie îmi este doar dor.
Dor
de Tine cu T mare,
și de tine cu t mic,
într-o combinație de short pe TikTok și în rugăciune.
Uite,
am visat că ne urmărea o pasăre mare,
și-am luat-o de mână și-am intrat la metrou,
am coborât pe linia albastră,
sub orașul care se împrăștie-n like-uri,
și-am stat ascunși,
doi amatori de spiritualitate,
ne țineam de mână și scăpam,
deși trenul venea,
deși viața venea,
și, Doamne,
ce bine era că nu eram deloc
pregătiți!
04874
0
Te-am ginit!