Scrisoare către Bob Dylan

Dacă nu ar fi tezist, dacă şi-ar neglija carnea in favoarea hippyosensibilității aleatorii a proiecției interior-exterior. Deci pe asta am lămurit-o. Si mai am o problemă, ca şi dependent de Dylan, mi-ar fi plăcut şi poate că ar fi fost mai autentic să abordezi piese non-hit din catalogul lui, piese pe care astăzi nu le auzi pe toate drumurile alături de Sabrina Carpenter şi de Taylor Swift. Exista o ciudațenie versuri-muzică "Lilly, Rosemary and the Jake of Hearts"... dar asta e deja altă poveste. Fluiditatea textului este un dat şi uşurința exprimării o bucurie a percepției, exact cum spune Iulia, aşadar felicitări.

P.S. aparent offtopic, în realitate răspuns la adevăratul offtopic cu băț prin gard!!! 17 ore in care am citit-o de trei ori, alternând-o cu activitățile obligatorii cotidiene care nu mă lasă să pun munca editorială înaintea jobului sau a familiei. Da, Ancuța, unii mai au și altă treabă.

Iulia,
Mulțumesc. E tot ce pot zice și încă mi se pare prea puțin. Mă-nclin cu un zâmbet – recunoscător, ironic și, poate, un pic rușinat că m-ai citit așa de aproape.

Leonard,
E mare lucru să știi că cineva nu doar citește, ci și crede în ceea ce ai scris. Și încă se luptă pentru acel text, într-un spațiu unde de multe ori cuvintele sunt doar pretexte pentru alte încordări. Asta e cu adevărat uriaș. Mă onorează și mă copleșește, puțin peste pragul obișnuit al modestiei. Mulțumesc, om frumos.

Domnule Geană,
Știu că v-ați rupt din cele 17 ore de neodihnă editorială ca să-mi explicați că textul e prea tezist, prea cu carne, prea puțin cu Dylan de colecție și — desigur — insuficient optzecist (vă mulțumesc, apreciez efortul și mă simt sincer îndatorat!).
Dar, între noi fie vorba, poezia nu voia să fie nici hit, nici subversivă: era doar o babă care-și amintea că, în loc să se înarmeze, a ales să se fută. Și poate chiar ăsta era manifestul.
Și pentru că dumneavoastră ați deschis ușa unei aprecieri offtopic, îmi permit și eu să trec un pic de prag.
Consider, pe cât mă duce mintea, că aveți (uneori) mână bună și scule fine — dar greu trebuie să fie să strângeți șuruburi la poezia altora cu cheia criticii, când dumneavoastră înșivă sunteți prins cu degetele sub menghina propriului vers. Mai vine câte-un Leonard și vă azvârle mucii-n fasole, taman când v-ați pus șervețelul de dantelă și ați scos tacâmurile grele ale spiritului.
În concluzie, Leonard, Bogdan –
vă salut și vă transmit tradiționalul îndemn tovarășesc:
Make love, not war!

Unu. Dați mâna cu fetele. Și eu, uneori, bine că nu merg chiar atât de departe.
Doi. Nefiind un specialist in poezie (de formație sunt jurist), nu înțeleg subtilitățile și rafinamentele la care fac trimitere ceilalți utilizatori, pe același text.
Trei. Părerea mea - eu zic că-i un text sincer, reușește să transmită ceea ce și-a propus, impresionează pozitiv, îl știu și eu pe Dylan, e un tip simpatic, care prinde la orășeni.
O singură obiecție am, si nu numai relativ la acest poem, ci așa, în general, față de tendința asta anatomistă sau organică în literatură... lipsește un ingredient important, și anume unul de natură mistică. În sensul că, în opinia mea, nu întâmplător cuvintele se aranjează în frază, alcătuind o poezie în adevăratul sens al cuvantului. Bine, se poate să fiu eu puțin obtuz, mărturisesc că nu scriu în vers liber, mi se pare mult mai dificil decât stilul clasic, versificat. Dar, din nou, eu nu sunt decât un magician amator, sunt conștient că alerg la hors-concours. Dar cred că literatura tot ceva sybilinic ar trebui să fie, dacă nu cel puțin o manevră de bun augur.
Pe scurt, am citit cu interes, am rămas cu nostalgia chat-urilor virtuale, chiar dacă nu prea mă dă spontaneitatea afară din casă. Mai citesc, poate găsesc o poezie cu rimă.

- ideile tale vin aliniate frumos, ca niște articole de lege. Încerc și eu să mă ridic la nivelul clarității tale (cu tot cu notele de subsol emoționale).
Mi-ai amintit de o poveste spusă de Paco de Lucia — când Al di Meola l-a invitat să urce pe scenă împreună, Paco i-a zis, emoționat, că nu crede c-ar fi în stare să facă ce face el acolo. Di Meola a râs, normal. Cum să nu poți?! Dar Paco chiar o zicea serios — improvizația i se părea ceva uluitor. (Mai povestea că la primul concert comun a avut trac și i s-a părut că nu se mai termină piesa… la nivelul lor, o „cădere” înseamnă un gol mic de aer, nu o prăbușire.)
Așa și cu versul liber versus cel clasic: pare mai greu sau mai ușor în funcție de cine îl practică și de la ce nivel privește.
Despre a fi amator — cel mai bun sfat de la un antrenor de box e: ferește-te de amatori. Ăștia îți dau KO fără să știe cum. Diferența față de un profesionist? Nu știe de unde i-a venit și, mai ales, nu poate repeta. (L-ai văzut pe Mircea Badea, știi ce zic.)
Cât despre site-ul ăsta – îl privesc ca pe un talcioc de poezie. Scriitorii adevărați nu vin aici după confirmări, că știu deja ce pot. Dar din toată zarva și balastul, se mai găsește câte o bijuterie părăsită pe marginea trotuarului, lăsată să se prăfuiască (era sa fac o gluma tampita, dar ma rezum la a face precizarea cuviincioasa - nu e cazul textului de fata).
Problema reală? Onestitatea. Când „mărunțeii” uită să-și vadă vârful trompetei și se cred niște Miles Davis de Facebook, ba mai și țâțâie, se ceartă, se defăimează – cei care chiar au ceva de spus se satură și pleacă.
Amatorii sunt simpatici, amatorismul e riscant.

Doru, mulțumesc frumos pentru răspunsul pertinent și temperat. Lăsând la o parte reflecțiile de natură muzicală, ce mi-a înțepat mie conștiința a fost ultima parte a comentariului, și anume aceea referitoare la amatorismul în artă. Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție a fost să-ți dau dreptate, toată lumea cunoaște cu ce se mănâncă norocul începătorului.
Apoi, căzând eu puțin pe gânduri, am realizat că eu personal, în ce mă privește, nu știu cu adevărat ce înseamnă noțiunea de artă sau ce presupune calitatea de artist. De aceea, printr-un raționament invers, nici despre amatorism n-aș putea să mă pronunț.
De exemplu, eu mă consider un antropolog amator și sunt foarte fericit cu această calitate, nu-mi vine acum termenul exact. Cât despre poet, muzician sau scriitor, mă feresc ca dracul de tămâie să mă caracterizez, mi se pare cea mai proastă afacere. Să te autodefinești ca atare, mă refer. Bine, că nici un Pablo Picasso nu sunt, chiar dacă nu-s complet ageamiu în materie de șmecherii literare.
Prin urmare, cred că în artă, ceea ce emoționează cu adevărat, este gestul sau intenția, iar nu neapărat tehnica.
Ba chiar, am impresia că, o floare oferită de un începător este mai valoroasă decât un aranjament savant de petale.
La fel și în fotografie, că tot mi-am adus aminte.

Numit Dorinta.
Si ramas.
Am si eu un depou plin.
De-aia m-am simtit ca acasa, in mine.
Multumiri.

Mă bucur sincer că mi-ai citit rândurile și că ți-au plăcut. Apreciez mult ce mi-ai spus. Mulțumesc!