George L. Dumitru

În felul cel mai potrivit, are un cap cu totul si cu totul din granit. Fruntea, o lespede brăzdată de riduri adânci prin care curg pâraie cu apă repede. În loc de păr, musteşte

Mi s-a părut că văd o păpădie, cât o butelie. Intrigat, m-am apropiat, pe furiş, mai pâş-pâş, chiar târâş. Nu era cât o butelie, era cât o sufragerie. Misterioasă, n-avea uşă, dar tot

Oasele nostre mult umblătoare se cred păsări călătoare. Se duc şi se întorc după Toamnă, nu se mai satură de cer cu lună plină, mireasă portocalie, deopotrivă regină, prinsă-n horă cu

Mari pietre albe curg pe sub noi fără apă, ne trec nevătămaţi prin prăpăstii. Roteşte capul peste umărul stâng, urmele noastre au înfrunzit. Pas peste pas, frunză peste frunză, învelim

Sunt mulţi de ani de când fac o săritură scurtă, lipăi cu tălpile amândouă pe fiecare capac de canal ieşit în cale, cu fix şase găuri. De când petrec cu privirea - foarte mulţumit, cu recunoştinţă -

Florile de primăvară trecuseră în mâna lui. Le vedea dilatate în pete mari, umed colorate, fără să le găsească nume. Ţinea buchetul cu stângăcie, temător că degetele ar putea rupe

Iarnă grea în orașul București. Mormane de zăpadă acoperă trotuarele, se merge pe poteci înguste șerpuite prin nămeți. Suflă vânt înghețat. Pe străzi nu se mai vede asfaltul. Sub stratul de zăpadă

În dimineața venirii tale, Răsăritul a durat o lună încheiată. Pelicani ridicați în zbor spre malurile Nilului s-au întors din drum,

De cele mai multe ori e noapte, ai casei dorm odată cu orașul. Zgomotele străzii sunt inofensive: un fășâit îndepărtat de mașină urmându-și nestingherită drumul, un bâzâit metalic de tramvai aproape

Era o dimineață de toamnă mult întârziată; nori decolorați filtrau o lumină plictisită deasupra unui oraș dezorientat că Sărbătorile de Iarnă seamănau prea mult cu Ziua Recoltei. În drumul obișnuit

Cum intri în așternuturi, pe dreapta, staționează o femeie. E prima. Doamnă. Fără să te hlizești,

Răsăritul așează ceruri violet împletite peste alei umede, cutreierate de melci. Văzduhul răsfiră foșnet

Din seninul desfrunzit al cerului Fulguiau bijuterii, Peste râul alb, de pietre mărunt șlefuite, din parc, Peste băncile strâmbe și verzi, plutind în derivă. În palmele desfăcute pe genunchii

Chiar dacă acum e de nerecunoscut, strada copilăriei nu-și pierde niciodată identitățile avute, nici cheful de șotii, oricând aș privi-o, oricâți ani aș avea. Cam pe unde a răsărit

Ai putea să-ți imaginezi celebra scenă a balconului, în zilele noastre? Foarte posibil să vezi o Julietă pe role, mestecând un hamburger, vorbind la două telefoane mobile

* Te-ai oprit din goana de peste zi. La televizor, aceeași politicieni derizorii vorbesc despre subiecte importante ale vieții tale. Poate că ești foarte interesat, e ceva care te atinge și pe tine

Soneria de la intrare țârâie enervant după care lasă loc unor ciocănituri zdravene. Somez de trei ori. Omul se recomandă prin ușa închisă, cu glas euforic, lipăind cuvinte. Mă invită să bem o sticlă

În pâlnia de ciment a bâlciului bucureștean urechile nu-ți fac mare trebuință. Darul auzului, care ar trebui să-ți bucure firea, să-ți ajute traiul, cam încurcă. Urechea, fie ea și de

Cântul din urmă: Hei, mierlă prinsă-n tainic laț! Hei, suflet sur Șui agățat în cornul lunii! -

Oftatul dintâi: Singurătatea doinește măiastru, Din solz de pește, albastru. Ceasornicul din lemn de plastic ticăia dezamăgit. Zornăia, în falset, întristat

Călătoria în timp, spațiu și muzică a început într-o dimineață de iunie, a anului de grație douămiișapte. Dacă anul a fost de grație, momentul plecării a fost clar, unul de dizgrație. Nu glăsuiesc

Rea, de astă dată, se ascunde. Vrea să ne pedepsească pentru iarna care s-a lepădat de frig, zăpadă, îngheț. Îi place să ne vadă zgribuliți, tânjind după adierea îndulcită de soarele