Acum, bro

Mi s-a părut că văd o păpădie, cât o butelie. Intrigat, m-am apropiat, pe furiş, mai pâş-pâş, chiar târâş. Nu era cât o butelie, era cât o sufragerie. Misterioasă, n-avea uşă, dar tot am intrat în încăperea spaţioasă, mult mai mare ca la mine acasă. Senzaţia devenise homerică, din cauză de formă sferică şi de nuanţă de cerneală pe o libelulă transformată în pendulă. Ar mai fi fost un motiv, un tapet plin de aluniţe, parcă nişte gărgăriţe cu câte patru buline, când puneam degetul, începeau să umble pe mine. Deasupra, o lustră vetustă, sub care, un mare fluture alb, în chip de ventilator, amesteca aerul cu bătaia aripilor. Mi-am zis: Dacă e chiar păpădie, la cea mai mică răsuflare, trebuie să zboare. Am tras aer în piept şi am suflat cât am putut de tare. Daaaaa…uuuuu… Fărâme astrale, cu zeci şi cu sute de albe umbrele şi paraşute spulberate-n văzduh. Laolaltă, şi eu, aproape duh, ca să nu zic Paraleu de Zmeu, cu stânga-ncleştată pe libelula-pendula zburam, în miezul zilei de vară pluteam prin păduri de mesteacăn, peste izvoare-ponoare, pe sub nori, în fuioare. Fără să obosească, ori să se plictisească, libelula nu se oprea. Ceva nu se potrivea. Nici urmă-mprejur de umbrele şi paraşute, cu toate aşezate, căzute, aşternute. Şuieram răsucit prin eter, când de spaime flambat, când de ger congelat. Cum să fac să opresc această deşteaptă. Ea râde la mine, cred că nu mai văd bine, nu mai e deloc libelulă. Prelung ondulată, siluetă de fată, ceţoasă şi boreală, de care am rămas agăţat, un fleac, un joc, un bărbat, mă pierde prin ceruri cu chip amuzat. Dar nu eşti tu păpădie, libelulă, cerneală, sufragerie? strig nebun. Stay chill, bro, sunt Sânziană acum.