O epopee desfundată

Trenul sfredelea întunericul nopții ca un gigantic vierme luminos. În lumina muribundă a compartimentului, zgomotul sacadat și balansul necontenit produceau un efect hipnotic. Orele de mers pe timp de noapte îl transformaseră pe blondul deșirat într-un zombi. Ațipea plonjând instantaneu într-o forfotă luxuriantă de vise, din care se smulgea zvâcnind, panicat că se uitase adormit ore în șir. Își privea ceasul și constata că trecuse un sfert de oră de când adormise. Tot ciclul se relua în zeci de episoade până când nu mai reușea să-și dea seama dacă era vis sau realitate și rătăcea plutind într-o stare păstoasă, paralelă. Trebuia să scape într-un fel de chinul acesta. A pășit amețit peste trei perechi de picioare răsfirate de posesorii lor adormiți și a ieșit din compartiment pe holul vagonului. Aerul rece al culoarului îngust l-a mai limpezit puțin. Își așeză fruntea pe geamul plin de condens al ferestrei privindu-l de sus în jos, aproape vertical. Urmărea cum, ciclic, o picătură reușea să se desprindă din stratul apos și cobora într-un slalom dezordonat până dincolo de garnitura de cauciuc a geamului. Lângă dâra tremurată lăsată de picătura călătoare desena cu arătătorul o urmă paralelă mult mai groasă, mai fermă. Dintr-o dată Dina îl privea amuzată, cu părul înfoiat ca o coamă de leu, de undeva din mintea lui. Asta chiar îl enervă. Nu mai voia să știe nimic de ea însă nu reușea și asta îl scotea din sărite întotdeauna. Se făcuse rece de-a binelea pe holul pustiu și se hotărî să scape de Dina și de frig întorcându-se în compartiment. İntră înăuntru atent la obstacolele pe care le avea de trecut, genți sau picioare. Rămase uimit. Toate locurile erau goale, nici urmă de bagaje. Cum reușiseră să iasă cei trei călători cu tot cu gențile lor voluminoase fără ca el să bage de seamă? Doar stătuse chiar în ușa cupeului! Nu era lucru curat. Aprinse lumina. Nici măcar compartimentul de tren nu mai semăna cu cel din care ieșise. Plușul roșu al vagoanelor de clasa întâi fusese schimbat acum cu mușamaua maronie de la clasa a doua iar culoarea pereților nu mai era cea pe care o lăsase. Ce tren mai era și ăsta? Unde era trenul cu care mersese până acum și cum oare ajunsese el în alt tren? Mai parcurse o dată cu privirea fiecare colțisor oprindu-se la oglinda dreptunghiulară de mărimea unei coli de hârtie. Acum chiar rămăsese înmărmurit. Privea în oglindă dar nu-i venea să-și creadă ochilor. Unde era frumusețea lui de freză aurie, cine îl tunsese numărul unu și când se întâmplase asta? Și unde era mustața, mândria lui? Nu reușea să priceapă, în ruptul capului, cine e spelbul chelios care îl privește șui din oglindă. Mișcarea legănată a trenului începu să se accentueze până când simți că i se clatină capul atât de tare încât trebui să și-l țină între palme. - Hai İmaculado, trezește-te odată, ești planton. Mă dor mâinile cât am tras de tine ! Vladi stătea aplecat peste el cu fața lui buhăită, nervos că nu reușește să-l facă să se ridice. İmaculado deschise ochii într-un târziu. Privi tavanul înalt, paturile verzi de fier, difuzorul, lampa roșie de veghe, rastelul cu arme și se dumiri. Se îmbrăcă fără grabă în uniformă și se așeză pe băncuța de la capătul patului. De când îi trecuse o grenadă dezamorsată, cam o jumătate de kilogram de metal, la trei palme pe deasupra capului nu se mai grăbea niciodată. În minte încă i se mai învârteau visele din noaptea asta și din toate celelalte nopți cazone, vise care se prelungeau, se împleteau unele cu altele. Plecau și reveneau, comunicau între ele, făcându-l să se simtă purtat printr-una și aceeași anxioasă poveste. O poveste cu trenuri de toate felurile: prinse, pierdute, confundate, dispărute. Cu Dina și neințelesele ei chemări lăsând în urmă un gust sălciu. Cu agitatul Costa, singurul lui prieten, atât de asemănător dar și atât de diferit, nemilos de diferit. Cu părinții care îl priveau din nemuritoarea lor Dacie roșie, plini de speranță însă și nedumeriți. Cu săli de curs fără identitate în care susținea unul și același interminabil examen. În patul alăturat, Hansi privea neclintit drept în tavan cu ochii lui de un verde-semafor, deschiși mai mult de jumătate. Lumina de veghe din apropiere bătea în așa fel încât căpătau o strălucire puternică în semiîntunericul dormitorului cu șaizeci de suflete. Acum İmaculado era obișnuit cu el, știa că doarme cu ochii deschiși, nu i se mai făcea pielea de găină, nu-l mai treceau fiori, ca prima oară când l-a văzut. Se apropie încet de fereastra dormitorului și privi în curte de la înălțimea etajului unu. Era o noapte de sfârșit de aprilie iar bezna nopții era înmuiată de nenumăratele becuri din curtea unității. Tinerii copaci care însoțeau aleile, proaspăt vopsiți cu var, erau toți înfloriți. Dormitau ca niște mici artiști în așteptarea răsăritului, gongul de început al reprezentației debordând de lumină, culoare și prospețime, întruparea infinit repetabilă a unei zile de primăvară autentică. Mulțimea de miniaturi catifelate, albe și roz, varul de pe copaci și borduri, aerul blând, cerul înstelat, toate îl făceau să se simtă ca și cum el ar fi fost aniversatul pentru care se pregătise toată delicata sărbătoare a renașterii. Un zâmbet larg se instală pe fața lui în locul confuziei de după trezire. Mai erau două luni și vor da buzna cu toții în viața normală, obișnuită, de dincolo de gardurile cazărmii. Porecla „İmaculado” o primise de la un coleg de pluton din Bacău, unul cu ifose de filozof care citea de luni de zile aceeași pagină nouăsprezece dintr-o carte a lui Platon. Filozoful îi urmărise atent șirul după-amiezelor când, la aceeași oră, își punea tricoul alb, șortul alb, șosetele albe după care se încălța cu adidașii albi și se ducea de unul singur în poligonul sportiv. După o oră și jumătate îl vedea întorcându-se transpirat și zâmbitor, cu tot sângele pompat în mușchii umflați. Mulțumit de toți și de toate, dar in primul rând de el însuși, pășea senin, transportat, captiv al unei beatitudini solitare. După ce-i dibuise și fițele simandicoase pe care le făcea la masă începuse să-l strige ironic İmaculado, preacuratul, alesul, ființa superioară. Nu-l deranjase niciodata ironia pentru că descoperise că numele acesta avea o muzica a lui, care-i plăcuse de la început. Din obscuritatea dormitorului se porni sinistru o serie prelungă de scrâșnete. Într-unul din paturile șirului de la ferestre, Vladi adormise și producea acel zgomot înfiorător. İmaculado socoti după intensitatea și durata sunetului că nu mai avea mult până la gingii. Vladi dormea cu pătura trasă până sub bărbie. Tot corpul stătea ascuns sub pătură iar deasupra ei vedeai doar capul atât de înclinat, aproape așezat pe propriul umăr stâng, încât părea că nu mai are nici-o legătură cu trupul. Ca și cum ar fi fost depus spre odihnă, singur, separat, fără continuarea lui firească, trunchiul. Blondul nu înțelesese niciodată cum poate cineva să doarmă într-o poziție desprinsă parcă dintr-un manual de tortură. Ceva mai încolo, fără să pară deranjat de zgomotul lugubru, micuțul caporal oltean, simbolul virilității ostășești, își întindea buimac lenjeria pe vergelele metalice de la capătul patului, pentru a treia oară în acea noapte. Se băgă în pat gol pușcă. Epuizase toate variantele pentru vestimentația nocturnă. De la sute de kilometri, panarama de verișoar-sa, despre care nu mai contenea povestind, scosese tot din el, și de data asta. İmaculado reveni lângă vecinul său, Hansi. Era altfel decât toți ceilalți. Nu vorbea decât întrebat iar in rest părea mut cu adevărat. Mai schimba seara câteva cuvinte cu doi prieteni din Sibiu, nu prea multe nici astea, iar in rest tăcere. Nu înjura, nu comenta, nu se enerva. Nici-o emoție, nici-o slăbiciune, nici-un moment de rătăcire, de parcă ar fi avut în cap un calculator iar în piept un compresor. İmaculado îl admira pentru tăria lui uimitoare însă recenta bizarerie cu uniforma il ingrijorase de-a binelea. De când dăduse căldura și primiseră uniformele subțiri, de vară, Hansi nu o dezbrăca pe a sa decât atunci când făcea baie. Erau două săptămâni de când İmaculado îl urmărea și vedea cum, seară de seară, dormea în aceeași uniformă cu care era îmbrăcat tot restul zilei. Abia atingea patul și picotea în maximum cinci minute după contactul cu așternuturile. Etnia din care se trăgea putea să fie mândră de acest băiat. Uimise pe toată lumea cu muțenia, disciplina și pofta lui de somn, cvasimecanice. İmaculado pierduse destul timp încercând să pătrundă tainele agregatului parcat în patul din fața sa dar nu reușise niciodată să deslușească ceva și asta alimenta o inconștientă apreciere care creștea cu fiecare zi. Parcurse cu privirea întreg dormitorul, alunecând pe deasupra zecilor de paturi. După luni de zile de captivitate comună în acestă încăpere, pe lângă acel sentiment inițial de revoltă, undeva in umbra lui, începuse a prinde viață o stare de bine care se instala atunci când erau împreună. Anotimpurile scurse îl făcuseră să fie legat într-un fel sau altul de fiecare din cei care dormeau duși în paturile lor. Stătuseră împreuna în gerul și viscolul câmpului, răbdaseră de foame și de sete, merseseră pe jos zeci de kilometri, se târâseră prin noroi, mâncaseră lăturile de la cantină, transpiraseră de frică în poligoanele de trageri. Știa care fură din valiză, îi știa pe ciripitori, pe cei care veneau beți morți din permisie. Petrecuseră atâtea laolaltă încât constata că, dincolo de nemulțumiri și dispute rareori elegante, se simțeau bine unii cu alții în acest nou acasă al lor, mai urât, mai lipsit de farmec dar care le aducea întotdeauna acel sentiment de liniște al locului căruia simți că-i aparții. Afară începuse să se lumineze și nu peste multă vreme sună deșteptarea. Treptat, se porni viermuiala specifică dimineții. Sleit de trenurile care-i vâjâiseră toată noaptea prin cap, İmaculado porni către spălător. Își umplu de câteva ori palmele cu apă rece și o aruncă pe față. Privi apoi în oglindă. La una din chiuvetele din spatele lui, Dingher, autorul prolific al unor poezii cu zeci de strofe, recitatorul fără poticneli al ”Luceafărului” dar și un recunoscut șahist, își începuse ritualul matinal. Fără a-și dezlipi ochii din oglinda în care își studia fiecare fir de păr roșu din cap și fiecare centimetru de piele albă ca faianța al propriului chip, Dingher strângea primele trei degete ale mâinii drepte ca pentru închinăciune sau ca și cum ar fi vrut să apuce o piesă de șah. Le băga apoi sub jetul de apă, până se uda prima falangă. Cele trei degete astfel umezite alunecau lin în mica pungă de plastic, ținută în mâna stângă, pe fundul căreia odihnea o coajă de săpun. Buricele degetelor mângâiau temătoare rămășița alunecoasă de două, trei ori ca și cum ar fi atins petalele înspinatului trandafir. Săpunita treime se îndrepta apoi către ochi și desena în jurul fiecăruia câte un cerc după care revenea sub jetul de apă. Bine limpezite de data asta, cele trei degete mai desenau câte un cerc în jurul ochilor în încercarea de a șterge urmele de săpun. Scutura apoi bine degetele ude și cu asta operațiunea de spălare era încheiată. Și cușer pe deasupra, cum numai Dingher știa! După supliciile gastronomice ale mesei la cantină și raportul de dimineață plutonul rămase cu locotenentul lui. Chipiul așezat pe ceafa cărnoasă, dezvelea o față bucălată, oacheșă, cu doi ochi rotunjiți într-o expresie pururi mirată. Din colțul buzelor scobitoarea dirija neobosită corul răzvrătitelor cuvinte. Rotofeiul, era mai scund decât cel mai mic soldat din pluton. Apropierea zilei când plastilina umană a recruților urma să-și recapete identitatea civilă diluase mult autoritatea, plăcerile aproape sadice și rigiditatea ilogică specifice raporturilor obișnuite dintre locotenet și militari. Regulamentele se veștejiseră considerabil iar discuțiile se purtau în termeni mai relaxați. - Vasiliule… - Vasilache! - …s-a șters praful de pe valize? - Șters. - Vasilescule... - Vasilache! - ...s-a frecat cu ceară podeaua din dormitor? - Frecat. - Vasilache, s-a luat pachetul de unt de sub perna lui Trandafir, că nu mai vreau sa urle comandantu’ după mine: Untuleeeețu’ locotenente!! - .... - Soldatul românesc n-aude? - Nu mai e, l-a mâncat pe tot. - Buuuun! Vreau și eu să știu ce s-a întamplat aseară când ați fost de serviciu la bucătărie? - ……….. - Să-mi spună și mie cineva de ce doctorul a oprit de la consum, azi diminetă, mâncarea pregătită de voi? - ……………. - Să-mi spună și mie cineva de ce a spus comandantul că era cât p-aci să ajungeți toți la arest și eu la garnizoană pentru că sabotăm forțele armate române? - …………… - Soldatul românesc nu știe că se scot mațele din burta stavridului înainte să-l prajești și să-l mănânci? - Bucătarul s-a îmbătat, a plecat și ne-a lăsat singuri. Nu ne-a spus nimeni ce să facem. - Sigur că da Vasiliade, voi sunteți băieti subțiri, de la oraș. Mai bine otrăviți toată unitatea decât să vă murdăriți pe mâini! - Chiar n-am știut ce să facem, niciunul dintre noi nu s-a priceput la gătit. - Gata micinoșilor. M-am săturat de voi! Fiți atenți, mamuților. Comandantul a zis că trebuie să spălăm rușinea asta și a ordonat să desfundăm și să facem lună toaleta cea mare din curtea unității. - De când suntem noi aici, nimeni nu a curățat buda aia. Mare porcărie! - Dacă țara o cere, mamutule!! Doi voluntari, eu aleg ca să nu fie nici-o supărare . Doi și doișpe. Cine sunt? Cine e doi? - Petrescu. - Și doisprezece? - Schmidt. - Haideți băieți, la posturi! Calm, imperturbabil Hansi ieși din rând și o apucă împăcat către locul cu pricina. Petrescu-İmaculado însa explodase și considera inacceptabil să se supună unei astfel de hotărâri, în mod evident urmarea unui complot menit să-l înjosească. Protestă în mod inutil. - Nu e corect! Ați trișat! - Petrescu, se spune:”Servesc patria”! Ce mult regreta acum procedurile din Evul Mediu, tare mult ar fi vrut să-i tragă puțin pe roată, în momentul acela, pe locotenent și pe cei câțiva care se amuzau de rezultatul alegerii. Își reveni din năduf și porni într-acolo cu un mers nervos, croit pe ceartă. Hansi evaluase deja situația și stătea lânga ușa de acces cu intenția vădită de a-i spune ceva. Imaculado nu-l băgă în seamă și urcă rapid cele trei trepte de la intrare, bolborosind cu privirea înțepenită undeva în lateral. Dădu să pășească înăuntru dar în următoarea secundă piciorul drept, ușor îndoit de la genunchi, rămase suspendat în aer, legănând ușor talpa. Oroare și stupoare. În fața lui se desfășura un tablou care-l paraliză instantaneu. Zeci de metri pătrați înecați în produsul a kilometri de măruntaie omenești dezlănțuite. Găseai de toate felurile și mărimile, de toate consistențele, de toate nuanțele de maro posibile. O veritabilă epopee coprologică, la cotele maxime ale dezgustului. Cele cinci cabine cu closete turcești situate pe toată partea stângă a încăperii fuseseră înfundate rând pe rând. Fără a încerca să le desfunde și să le curețe, valuri dupa valuri de noi veniți nu renunțaseră câtuși de puțin la scopul lor. În loc să meargă în altă parte, acoperiseră totul, într-o irezistibilă pornire ancestrală, cu un covor de fecale ca o țesătură deasă, fără nici-un singur ochi sărit. Mareea scârnavă ajungea până la pragul ușii, astfel încât nu se mai putea face nici măcar un singur pas înauntru. İmaculado rămase cateva clipe singur cu acea demonstrație de abjecție când o duhoare crâncenă îl scoase afară cu forța suflului unei explozii. Se refugie descumpănit lângă Hansi și trase cu nesaț o gură de aer proaspăt. Îl privi apoi cu maximă speranță pe trimisul unui popor faimos pentru metodica și consecvența lui și se lăsă cu totul pe mâna sigură a tăcerii germane. Fu trimis să aducă o găleata plină cu apă, un furtun și două mături. Găsi la bucătărie tot ce-i trebuia, le luă și plecă fărâ a spune ce vrea să facă. Hansi aruncă găleata plină cu apă și făcu o breșă în diluviul pestilențial, suficientă ca să poată ajunge la chiuveta din interior, din dreapta ușii. Legă apoi cu sârmă unul din capetele furtunului pe gura robinetului. Atacară decis, simultan, cu apă din belșug și cu măturile. Împinseră cu atenție linia frontului cafeniu spre scurgerea din mijlocul camerei pe care o curățară cu ușurință și o făcură să funcționeze. Pe măsură ce timpul trecea, răcanii își luau rolurile în serios, mirosul și imaginile înfiorătoare fiind biruite de o înverșunare născută de-a dreptul din diavolescul supliciu. O frenezie a revoltei plutea în aerul împuțit mânuindu-i pe cei doi blonzi înalți care, strângând din dinți, făceau risipă de energie și voință într-o desfășurare care trecuse cu mult peste ceea ce ar fi trebuit să însemne îndeplinirea acestei dezagreabile sarcini. Competiția cu purgatoriul era în toi. Hansi pătrunse cu furtunul în primele două separeuri cu closete turcești pe care le eliberă total de dejecții. În schimb, găurile rămâneau blocate cu tot felul de resturi scăldate de amestecul de apă și excremente umane care trecuse peste ele, drept pentru care İmaculado își asumă sarcina eliberării lor. Un principe al cauzelor derizorii, nu s-a lăsat până nu a făcut o treabă temeinică, la întrecere cu partenerul său de care se simțea profund impresionat. Chiar îi era recunoscător pentru sângele rece de care dăduse dovadă și pentru eficiența pe care o avea. Ca să aibă mai mult spor Petrescu își luase din curte două bețe groscioare, cam ca două tacuri de biliard și nu se lăsa până nu scotea absolut tot din găurile înfundate ale closetelor, scotocind în adâncul lor, înfruntând miasmele și stropii ciocolatii. Găsi fâșii mari de postav kaki, cozi de mătură, lenjerie intimă bărbătească, cocoloașe consistente de frunze arămii din toamna trecută, sârmă, o bucată însemnată dintr-un coș de gunoi din plastic. Cu mânecile suflecate, încărcat cu broboane de sudoare, İmaculado avea ceva dintr-un gladiator aflat în miezul luptei care trebuia să-i aducă libertatea. Chiar în ultimul separeu însă, trebui să facă uz de toate cunoștintele sale pentru a reuși. În closet era înțepenită o cutie de muniție din tablă, cam de dimensiunile unei franzele. Undeva în spatele lui, Hansi eliberase zona centrală și curăța acum cu jetul de apă, vespasiana care se întindea pe toată lungimea peretelui opus closetelor. Stătea cu spatele, exact în dreptul latrinei unde Petrescu se îndarjise cu totul împotriva cutiei metalice care nu voia să iasă cu nici-un chip. Blondul băgase unul din bețele pe care le folosea sub cutia de muniție și începuse să apese pe el sperând câ pârghia formată îl va ajuta. Cutia se încăpățîna să nu se miște nici-un milimetru. Dacă la început apăsa cu atenție, oboseala și scârba strânse de la începutul activității, adăugate la rezistența acestei ultime redute îl făcură să se enerveze până când simți că-și pierde controlul și își iese din minți. Nu concepea să nu o poate scoate de-acolo, așa că prinse cu două mâini bățul din fața sa și folosi toată forța furiei revărsate, într-o încercare decisivă care nu accepta eșecul. Bățul se rupse exact în punctul de sprijin dar nu se reteză egal pe toată secțiunea, o așchie lungă se smulse longitudinal. İmaculado văzu cum așchia aruncă, întocmai ca o catapultă, stropi trupeși de culoare maronie, pe lângă fruntea sa și peste umărul său drept. Stânjeneala imprudenței comise îl deconectă brusc de la războiul său personal cu privata care nu se preda. Se întoarse către Hansi care era chiar în spatele sau și observă cum pe ceafa lui aterizasera două mogâldețe. - Hansi, ești murdar pe ceafă! Neamțul se întoarse liniștit cum îi era felul, privindu-l nemulțumit .Se șterse cu gesturi cumpănite, egale. Încreți fruntea cu o grimasă amară după care îl privi cu vagi reproșuri stinse într-un zâmbet ironic dar sfios. Ridică brațul stâng cu arătătorul îndreptat spre capul partenerului său. Acesta îsi trecu mâna peste frunte și culese, puțin de deasupra sprâncenei drepte, câțiva picuri cafenii. Se uită în palmă, mirosi și odată confirmarea primită se uită împrejur dezgustat, dezarmat. Hansi se oprise și el de tot. Dintr-o dată luă o față gravă, îl privi pe İmaculado fix în ochi, fără să tresară, și spuse rar, cu vocea lui tărgănată: - No,se cheamă că am primit botezul. Suntem bărbați de-acum, dragule! İmaculado a simțit cum toată tensiunea adunată, tot amestecul de sentimente format din repulsie, furie, decepție, plus încăpățânarea nebună de a reuși în aceasta misiune jenantă, explodează spectaculos într-un râs prostesc, contagios. Aidoma crizelor de râs incontrolabile din orele de liceu, când se simțea penibil pentru bucuria aceea deplasată dar rămânea incapabil de a domoli hohotele care curgeau într-un ritm propriu, infernal, fără a ține seama de nimeni și de nimic. Acel râs țicnit care te face să-ți dea lacrimile, să rămâi fără aer și să te doară fălcile pusese stăpânire pe el. İntrat în rezonanță, soldatul român Hans Schmidt capitulă pe loc, lăsându-se purtat și el de eliberatoarele hohote. Într-un duo deșucheat, râdeau și se țineau amândoi cu mâinile de burtă, încercând să nu-și atingă palmele murdare de uniformă. În acea seară, marcat de teribilele fapte de arme de peste zi, Hansi a băut cu cei doi prieteni din Sibiu până când s-a îmbătat. Apoi a început să vorbească, să vorbească și iar să vorbească. Trei ore în șir, cronometrate de vecinul İmaculado, izbit de indignare încă o dată în acea zi de pomină. Zăgazurile tăcerii fuseseră spulberate de invazia alcoolică iar acum vorbele neamțului se rostogoleau fără milă pentru cei din jurul său, trăgând după ele popoare întregi de emoții mumificate scăpate din hotarele stăpânirii de sine. Sporovăia într-una și aproape în fiecare propoziție pe care o rostea revenea unul și același cuvânt: İnge. Din când în când Hansi nu pronunța decât acest cuvânt, succesiv, prelung, ca o invocare, ca o tânguire. Lungea vorbele, rostindu-le pe tonuri joase, moale, fără forță. - İnge, İnge, İnge! Totul se petrecea lângă patul lui İmaculado care, cuibărit într-un colț, nemișcat, sub pretextul citirii unor scrisori, privea crucit toată scena. În câteva rânduri își dădu ochi peste cap ostentativ, zeflemitor. Se dăduse de mult stingerea, îi era somn dar continua să privească ceasul și apoi pe Hansi, care cu ochii sticloși, umezi și roșii nu părea a avea de gând să adoarmă, stârnit într-o flecăreală fără sfârșit cu amicii cheflii. Petrescu-Imaculado simțea că toată admirația pe care Hansi o câștigase în cursul acelei zile de neuitat se spulberase după criza logoreică. Guraliv, Hansi nu mai avea nici-un farmec. Așa agitat chiar îl enerva și îndeosebi İnge, de care nu mai puteau scăpa cu nici-un preț. Acum îl privea cu ciudă, ca pe un trădător. Ascetica și respectabila tăcere fusese vândută pe facilele cuvinte. İmpenetrabilitatea structurii lui interioare căpătase un precipitat și strident punct vulnerabil: İnge. İ se părea jalnic, o deziluzie. Prea era ca toți ceilalți, prea era normal.