Praga, bazilica rock

Călătoria în timp, spațiu și muzică a început într-o dimineață de iunie, a anului de grație douămiișapte. Dacă anul a fost de grație, momentul plecării a fost clar, unul de dizgrație. Nu glăsuiesc afectele incendiare ale unei dotări naturale hiperpatetice ci realitățile dâmbovițene. În zorii zilei de douăzecișicinci iunie, martori îmi sunt toți cei prezenți acolo, Aeroportul Henry Coandă, plus împrejurimile miroseau intens a baligă. Foarte precis, duhnea a baligă, ca în grajd. Impregnați cu miasme, începeam invazia, de numai trei zile, a Europei Centrale. Proasta inspirație de a cumpăra două periuțe de dinți, o pastă și trei ziare ne-a făcut să ne umplem încă o dată de zoaiele comerciale românești. Am plătit cincizeci de lei pentru cumpărături, urmând să trăim revelația înălțătoare a spălării dinților cu un produs care costa de parcă ar fi fost făcut din briliante pisate. Doi adolescenți grizonați încercau să dea timpul înapoi, plecând la o întâlnire cu idolii unui gen muzical devenit refugiu necondiționat. Praga strânsese, într-un buchet irezistibil, muzicieni de top ai genului, din perioada de aur, anii șaptezeci, optzeci. Black Sabbath în componența: Tony Iommi, Ronnie James Dio, Geezer Butler, Vinny Appice, concerta în seara de luni, însuși Ozzy Osbourne cu trupa sa de romantici sălbăticiți, în cea de marți. Împreună, strâng zeci de albume create, vânzări de discuri în zeci de milioane de exemplare, sute de concerte susținute în lumea întreagă. Generații intregi au crescut cu pozele lor, lipite pe pereti. Cântecele compuse de ei au cucerit milioane de inimi, fără sa le mai părăsească vreodată. Numele, figurile lor au devenit tatuaje. Chiar dacă unii pot fi bunici, puterea lor de atracție e maximă, după aproape treizeci de ani de carieră. Poartă o lume cu ei, pe care doi, din milioanele de fani, de peste timp, doreau s-o întâlneasca. Evident, târziu, dar nu suficient ca să fie prea târziu. Þinutul Boemiei încerca să înfrângă agresiunea grăjdarilor ghiauri, cu istorie, spiritualitate, civilizație. Fără îndoială, era o ploaie de lovituri năucitoare, pentru orice balcanic. Ziua colindam la nesfârșit străduțele întortocheate ale orașului vechi. Destul de aproximativ spus “oraș vechi”, pentru că Praga și-a păstrat cu mare grijă istoria. Poți întâlni clădiri seculare în orice parte a orașului. Monumentalitatea și sensibilitatea revărsate, deopotrivă cu priceperea și hărnicia uimeau mințile de călători, amețindu-le cu porniri nelămurite. Se nășteau întrebări. Să-i admirăm, să-i invidiem ori să-i disprețuim de dulce, românește, pe acești neobosiți băutori de bere? Cum a fost posibil ca, în loc să se taie în bucăți și să se tragă în țeapă, unii pe alții, să cuteze a-și pierde vremea cu statui aurite și catedrale? De ce, în locul munților de termopane, au preferat să lase palatele și turnurile, vechi de sute de ani? Când au avut timp să clădească bazilici, de vreme ce toarnă în ei găleți de bere, zi de zi, ca niște veritabile cisterne mergătoare? Fără sa pierdem vremea dezlegând enigme de nepătruns, ne-am lăsat pradă multașteptatei desfătări de a fi oaspeții unui asemenea oraș. Un răspuns, parcă tot am dat întrebărilor chinuitoare, impresionând printr-o mostră de înțelepciune carpato-danubiano-pontică. Am venit echipați de caniculă, cu maieruri, bermude, pantofi pe piciorul gol, ochelari de soare. La fața locului, erau cincisprezece grade, ploua mărunt, rece iar spinările ne erau mângâiate de vântul ce amintea de un septembrie morocănos. Ne-am consolat la vederea a doi jalnici tailandezi, murați de ploaie. Oricum, e reconfortant să colinzi Praga, întro pelerină cenușie de plastic, din care ies două gambe de balerină pensionată și să contorizezi capetele care se întorc după tine. E plăcut, trezește un sentiment de mândrie națională, mai ales ca indigenele au o geometrie ce împrumută considerabil din monumentalitatea prezentă la fiecare pas. După învăluirile de peste zi, din apele Vltavei, noaptea călătoream în timp, către emoțiile dintâi. Regăseam începuturile: primi pași în muzică, primele păreri cu adevărat personale, prieteniile pentru toată viața, marile iubiri, plecate înainte de a a apuca să vină. Nu fără peripeții, s-a desfășurat întâlnirea cu vechii noștri prieteni. Alături de ei, în deschidere, trupe cu rock-ul anilor pe care îi trăim. O încercare grea pentru fanii tradiționali, o strângere de cord, de Korn. Muzica isteriei, melodicitatea convulsiilor și-au făcut loc în prestații mai degrabă medicale decât artistice. Cum să numești altfel un show în care solistul vocal își pune masca și inspiră oxygen, la fiecare două, trei piese, într-un loc ferit,al scenei. Plus tot felul de pastille pe care le ia, cu pumnul. Pe de altă parte, nici nu ar putea fi altfel, atunci când fiecare cântec nu e decât un șir de felurite spasme: musculare, sonore, psihice. Greu și trist sau poate, eterna prăpastie dintre generații Norocul nostru a fost că ultima impresie a acestei escapade muzicale a fost lăsată de Ozzy și de puterea lui de a reclădi timpul din sunete. Chiar dacă semăna cu un ursuleț împiedicat, chiar dacă vocea l-a trădat de nenumărate ori, inspirația, emoția lumii sale au ramas la fel. Știe, ca nimeni altul, să zâmbească nevinovat, să glumească trăznit, să mulțumescă înduioșător. E creatorul unei muzici a cărei forță dezlănțuită spulberă orice convenție artistică dar cultivă și protejează delicatețea. Se potrivește de minune cu interioarele somptuoase ale catedralelor pragheze. Ating același loc din tine. Mărturisesc că e minunat ce simti atunci când Ozzy spune în fața unei săli cu cincisprezecemii de suflete: I love you all! Am expediat memoriei mele, din Praga celor trei zile de rock și istorie, o iluzorie carte poștală. Pe o față poartă imaginea celor cinci membri ai trupei, ținându-se de umeri, într-o multiplă îmbrățișare de îndrăgostiți. Au încremenit, astfel înlănțuiți, întro plecăciune adâncă, medievală. Pe cealaltă față stă scris un citat al acestui personaj atins de nebunie și har, în egală măsură. E o zicere care îmi place să cred că poartă în ea, cu mult mai mult decât lasă să se întrevadă brutala înșiruire literală. O strigă, la nesfârșit, concert după concert, peste toată hărmălaia , între două găleți cu apă, turnate în cap. “ I don’t hear you, fuckers! “ ă