Sandale de Toamnă

În dimineața venirii tale, Răsăritul a durat o lună încheiată. Pelicani ridicați în zbor spre malurile Nilului s-au întors din drum, cu larg ocol deasupra câmpiilor luminate, de la miazăzi. Purtai sandale de pe care nisipul plajelor nu se scuturase încă, te mândreai cu anomalia genetică, vizibilă prin bustul brun. În locul ultimei perechi de coaste îți crescuseră luni în al doilea pătrar, strălucitor încovoiate, uituce în creștere, până la consecințe astronomice. Omenește și neomenește, când vindecător, când tragic, uitam cu toții. Apa, de ploi, verdele, de galben, iarba, de brumă, cerul, de nori, vântul, de furtună. Noi, ca nimeni, și de noi și de ceilalți. Saci de voiaj îndesați cu resemnări mărunțite, zăceau abandonați în camera bagajelor de mână. Oameni ce nu-și aminteau de oraș cutreierau țărmuri, câmpuri, creste. În sandale de pe care nisipul plajelor nu se scuturase încă, se întorceau la un alt acasă, unde, gutui mușcau amoros din buzele lor migratoare. Tuturor călăuză aerul tău Toamnă, care atingea la început pielea, iute apoi, ridica făptura pe muntele cu formă de pasăre, într-un loc mai aproape de cer.