există dorințe
care își aleg pentru îndeplinire
momente absolut imbecile
vin târziu
ca instalatorii
ca moda pantalonilor largi
ca pofta de mers pe munte la patruzeci și șapte de ani
ca succesul
— nostalgia, zic,
e un ospătar bătrân.
tu priveai oamenii trecând pe lângă masa noastră
cu obrazul sprijinit în palmă
și zâmbeai de undeva de foarte departe;
(mereu mă enervează
când vorbele mele
Nu, n-ar fi potrivit să ne naștem bătrâni.
Eu aș zice că merităm ceva mult mai pervers:
să ni se permită, o singură dată,
să ne întoarcem în copilărie cu mintea de acum,
ca și cum ni s-ar da voie să
Nu, n-ar fi elegant să ne naștem bătrâni.
Ar fi de un prost gust desăvârșit,
ca o cravată de mătase la un trening de fâș.
Eu aș zice că merităm ceva mult mai pervers:
să ni se permită, o singură
— într-un fel, îmi place mai mult la noi.
ai spus,
referindu-te la confesiunea ortodoxă pe care o împărtășim.
— și nu mă refer neapărat la confesiunea ortodoxă versus alte confesiuni
ai continuat, de
Parcul Icoanei are, între alte primejdii mai decorative, și câteva bănci. Par blânde, par cuminți, par puse acolo pentru șezutul cetățeanului obosit. Par. Adevărul e că sunt niște capcane pentru
Mi-am propus să scriu despre balerine. Jur.
Am luat hotărârea, trebuie să recunosc, imediat după ce am citit o poveste foarte bizară despre vânătoare, pescuit, râme și un norvegian care fluiera
După ce problema rinichiului a fost așezată pe baze lexicale solide, iar chestiunea râmelor a fost tratată cu o seriozitate biologică pe care râmele însele probabil n-ar fi cerut-o, simt că discuția
dacă n-aș avea această melancolică
manie a clasificărilor,
(defect profesional, probabil,
dar agravat fără îndoială de viața de familie)
aș spune pur și simplu
(fără niciun pic de fanfaronadă)
că
scandalos de puține lucruri pot fi duse la bun sfârșit
într-o sală de așteptare –
este ideea
de la care am abandonat mai demult
un mare poem,
premisele — stimate auditoriu —
premisele, aceste animale
nu știu exact de ce...
dar în seara aia
m-am trezit spunându-ți foarte serios
că oamenii care se plimbă prin parc
și vorbesc despre pace
ar trebui supravegheați
ai râs
(aveai obiceiul ăsta
să râzi
eram copil
mi-aduc aminte – existau mistere care refuzau să stea liniștite,
erau agățate în cuvinte care nu prea stăteau cuminți,
le apuca neliniștea, aveau colțuri, margini,
îți făceau limba să
O scară rulantă este, în termenii strict necesari pentru a evita orice neînțelegere inutilă,
un plan înclinat pus în mișcare continuă,
un compromis rezonabil între gravitație și comoditate,
o
există o perioadă despre care nu știu exact ce dată poartă,
în care un bărbat își lua copiii de mână dimineața
și mergea cu ei într-un parc unde leagănele aveau lanțuri adevărate, buturugi
nu regret. nu mă jelesc. nu strig…
versul lui Esenin plutea între noi ca un obiect mic,
translucid,
o insectă prinsă într-un chihlimbar
pe care tu îl scoteai la iveală așa, ca din
mi-e tot mai greu și observ asta
în timp ce devine și mai greu,
pentru că starea asta are prostul obicei de a se verifica singură,
revine asupra ei, se apasă, se confirmă,
cam ca o cană de ceai
– să ne iubim! (mi-ai zis)
de ziua națională!
la Motru,
într-o mică pensiune –
e aer bun; au țuică,
preparate
de cerb.
am rezervat! ce zici?
eu… – foarte bine
(și-am înghițit a nod) – e
mamă,
azi dimineață a intrat Dumnezeu în sufragerie
cu șosetele ude; ne-a murdărit covorul cu modele turcești,
(și-a cerut scuze, că El nu prea știe să meargă pe vârfuri;
zice că de două mii de
— Domnule, un utilaj – zice nea Toma – e ca un organism viu. Ca un om, cum ar veni.
Stătea în mijlocul nostru, drept, în salopeta lui albastră din care ieșea gulerul alb al cămășii, fixându-ne pe
Nostalgia, draga mea bucată de crevete,
servit în propria-i coajă,
comandat din teribilism și consumat, aparent, din mândrie prostească.
Nu că n-ai fi tu bun,
dar am eu mici rezerve când îți
Noroc, Mitică! La mulţi ani!
Monşer, parol!
Nu savurez aceste false-apucături
de protocol.
Spui „la mulţi ani” şi „să trăieşti”, adică
unuia care – cum să zic – ridică
vagi semne că ar fi pe
DM