Poezie
la mama-n salon
1 min lectură·
Mediu
alerg, alerg
eu nu pot să merg
decât să alerg.
tu spui – ai venit?
eu confirm: – am venit.
– stai colea! și eu stau.
dar ochii îmi fug,
mâinile-mi tremură,
gândul îmi zboară,
pulsul îmi ticăie.
– e bine când vii.
ai o pace a ta,
specifică, un calm potolit
de a fi;
o tihnă (semeni cu tac-tu),
o isihie. mai stai –
statul cu tine
mă liniștește.
ezit o clipă
cu ezitarea cheii
suspendată în broască.
La un moment dat, plec. Pe scările rezervate vizitatorilor, în timp ce cobor câte trei trepte îmi vine-n cap:
sunt o spaimă
care s-a învățat
cu mersul biped.
04523
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Doru Mihail
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 107
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 25
- Actualizat
Cum sa citezi
Doru Mihail. “la mama-n salon.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/doru-mihail/poezie/14192379/la-mama-n-salonComentarii (4)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
FFfinalul, cum a scris si Ottilia, frumos: clar, frica ne definește ca oameni
lumescul din scrierea ta, pus în niște lumini pe care nu le-am banuit - paradoxal - cumva , după lectură, reușesc să văd mai bine ce e înlăuntrul meu
(da,da, musai să o sun pe mama azi, nu am mai sunat-o demult, deși mă gândesc mereu la ea)
a, și iartă-ma că nu mă prind întotdeauna de nuanțe când scrii câte un comentariu, nu mă prind întotdeauna de poante, de subtilități - așa cum s-ar cuveni - uneori timpul mi-e condensat sau alteori citesc cuvântul scris pe dos sau doar din alt unghi
în fine, referitor strict la text - aș sublima un pic aici „pulsul îmi ticăie”, „gândul îmi zboară”, pentru a nu lăsa niște imagini comune comune, cu risc de platitudine - nu distrug poezia, dar nu o înalță
lumescul din scrierea ta, pus în niște lumini pe care nu le-am banuit - paradoxal - cumva , după lectură, reușesc să văd mai bine ce e înlăuntrul meu
(da,da, musai să o sun pe mama azi, nu am mai sunat-o demult, deși mă gândesc mereu la ea)
a, și iartă-ma că nu mă prind întotdeauna de nuanțe când scrii câte un comentariu, nu mă prind întotdeauna de poante, de subtilități - așa cum s-ar cuveni - uneori timpul mi-e condensat sau alteori citesc cuvântul scris pe dos sau doar din alt unghi
în fine, referitor strict la text - aș sublima un pic aici „pulsul îmi ticăie”, „gândul îmi zboară”, pentru a nu lăsa niște imagini comune comune, cu risc de platitudine - nu distrug poezia, dar nu o înalță
0
DMvă mulțumesc amândurora. Mă bucur că v-a plăcut și într-adevăr, Florina, e așa cum zici - merită să-i fac o revizie.
0
EKPoemul tău e o respirație între fugă și liniște, între pulsul care se grăbește și mâinile care tremură să rămână. Îmi place cum pacea devine aproape o atingere, iar spaimă și tihna se țin de mână fără să se alunge una pe alta. Versul final e o rană frumoasă – „o spaimă care s-a învățat cu mersul biped” e mai mult decât o imagine, e o viață întreagă care se caută pe două picioare fragile.
Oare tihna ta vindecă spaima sau doar o învață să meargă mai departe pe picioarele ei?
Oare tihna ta vindecă spaima sau doar o învață să meargă mai departe pe picioarele ei?
0
ei, bine, aici, spaima ta are verticalitate! (frumos final!)
ce să spun mai mult decât că... râsul îngrașă!
hai să aprind lumina la mama-n salon!