emoție tâmpită

adaptându-se tăcut
la formă,

precum ceaiul
după ce rămâne singur
în ceașcă

este desigur o emoție finală exprimată perfect. poezie puțin neclară(voit), se închide bine.

am citit cu plăcere.

"cel mult —
cum fac unele prezențe care știu să plece frumos —
își mută cu eleganță accentul,
adaptându-se tăcut
la formă" mi-amintește de o veche butadă, până și apa sfințită ia forma vasului în care e pusă.

îți mulțumesc — recitind (și căutând pe internet la ce se referă briciul lui Occam) am revizuit textul — am zis, chipurile, să-i mai dau o șansă. Cineva mă numea (referindu-se la cum scriu) puturos, dezlânat, pripit și atunci nu i-am dat neapărat dreptate. O fac acum.

Revenind, textul e o emoție... dar nu „tâmpită”, ci doar ușor nedumerită, ca un motan care se uită prea mult la Tarkovski. Poetul (cel din text, nu neapărat autorul), pare prins într-o meditație pseudo-casnică, între camera 2 și „umbra de miercuri”, un soi de Kafka în trening, care bea ceai și nu schimbă becul, dar în schimb își mută accentul cu o grație de poet pensionar, care a uitat că scria o odă și a început din greșeală un jurnal de apartament. Metaforele vin cu ușurință, dar se descalță la intrare — ceea ce e un gest frumos și complet lipsit de sens, ca majoritatea umbrelor de duminică. Ceașca de ceai e singura constantă emoțională, probabil pentru că a fost cumpărată la reducere. Finalul e profund și rotund, ca o felie de pâine prăjită la rotisor.
Nota: 9.35/10
(+0.35 pentru „umbre fără biserică”, expresie care e deja poem în sine)
(-0.1 pentru lipsa unei pisici reale în decor)
(-0.25 pentru că n-ai menționat ceaiul negru, verde sau de tei – important pentru atmosfera poetică)