La Buturugă

Mă duc spre Cişmigiu, şi-n urechi îmi urlă "Paranoid" de la Sabbath. Bateristul e belea, iar Ozzy... tata-lor! Trag cu silă dintr-un Lukey, dar parcă mi-e dor de-un Carpaţi fără filtru, din ăla puturos, cu care ne-am spurcat prima dată-ntr-a noua. Trec pe lângă Lazăr şi-mi aduc aminte cum era când veneam să ne combinăm. Ne plăceau fetele de fiţe, dar mai ales era o provocare să le şutim de lângă papagalii de lăzărişti închipuiţi şi plini de bani. Erau printre ele gagici isteţe, răsfăţate, cu ştaif, dar şi panarame... hăhăăă! Era una – fată de prof – avea fantezii să şi-o pună numai în cancelarie! Alte vremuri! Fără mobile, fără tictoc; totul pe bune! Acum? Mă târâi spre parc şi deja mi-e scârbă de rahatul care mă aşteaptă. Totul s-a dus dracu'. Eram tineri, era caterincă. Dar cum zice şi Ozzy: "Yesterday is dead and gone, and tomorrow’s out of sight..." Ajung în Cişmigiu, la Buturugă – locul unde eram regi! Asta în timp ce ne făceam criţă şi râdeam ca proştii până dimineaţa. Aveam impresia că o să rupem tot, că o să fim cineva. Şi uite-ne! Mi se face rău numai când mă gândesc. Cel puţin eu, pot să mă laud c-am rămas acelaşi idiot blocat în muzica lui veche, visător şi din ce în ce mai ridicol. Dar mă duc. Mă duc să mă consolez! Şi chiar o fac repede, pentru că primul care-mi sare în faţă e Mocanu. Bă, nu zic; prin comparaţie sunt bine, dar tot mi se taie ca la maioneză. Idiotul ăsta a venit la bere-n costum! Ca la nuntă! Şi ca să nu zici că exagerez, a simţit nevoia tâmpită să-şi care după el şi nevasta. Pe bune, Mocane? Era greu să-ţi laşi curva acasă? O văd cum îşi mişcă curu' în rochia aia strâmtă şi-mi vine să râd. Bună; nu zic! Futabilă; dar locul ei nu e aici. Ce pula mea faci, Mocane, ai devenit atât de labagiu încât nici berea n-o mai poţi bea fără escortă? Mă întâmpină cu „Salve colega!” şi zâmbeşte fals, ca un bou dintr-o reclamă la pastă de dinţi. Mă uit la el şi îmi vine să-i spun „Ce dracu', bă, te-a scos cu zgarda la aer?” Da' tac. N-am chef să fac scandal. Nu încă. Îi strâng mâna şi ştiu deja că seara e praf. Uite-l pe tocilarul Mocanu ce aer de ştab la costum afişează! Un cadavru ambulant, ambalat frumos, dar pe dinăuntru în curu' gol! Şi nevastă-sa... râde. Ca o curvă proastă care s-a trezit în centrul atenţiei. Şi nu mă înţelege greşit – râsul ăla chiar o face bună de tras! E ca vinul bun; de-l sorbi până dimineaţa şi de la care nu te doare capul a doua zi. O iau din scurt şi-mi dau seama că tipa nu e aici doar să facă figuraţie. Îi spun o prostie despre liceu, ceva banal, şi ea râde de parcă tocmai am spus bancul secolului. Mocanu stă plantat ca un par pe terasă, uitându-se la noi ca prostul, fără să priceapă nimic. Nevasta-sa, în schimb... aia clar caută distracţie. Râde la orice prostie scot pe gură. Îşi tot trage de rochia aia strâmtă şi îşi mişcă picioarele pe sub masă; mă şi atinge de câteva ori... Ce mai! Vrea să fie sigură că toată atenţia e pe ea. Şi ghici ce? Chiar e. Se vede clar că n-are niciun chef să stea cuminte lângă Mocanu, care parcă e invizibil. Râsul ăla, gesturile ei... încep să mă întreb dacă Mocanu mai există în toată povestea. Sau dacă a existat vreodată. Singurul care mă cam încurcă e Stoica. Mda... a venit şi ăsta. Stoica a fost mereu „cel mai şi cel mai” – bulangiu, jegos, combinator, dar frumos, tată! „Sufletu' la femei!” Înalt, păr ondulat (n-a albit lepra niciun fir!), ochi verzi, migdalaţi... De fiecare dată când ieşeam cu el, sigur futeam ceva. Bine, nu chiar locul întâi, dar un loc trei cu burtă sau o menţiune cu aparat dentar tot mai prindeam. Că avea talentul să atragă nu doar pentru el. Ăsta era farmecul lui – nu era gelos. Împărţea gagicile cu generozitate. Mă bufneşte râsul ca pe prost – oare Mocanu s-o fi gândit să facă la fel? Hehe, ar fi ceva... Şi pe când mă amuzam cu gândul ăsta, doar ce-l văd pe Stoica cum o scanează din cap până-n picioare. Prădător, exact ca-n liceu, vede femeie şi intră direct pe modul „fut”. Clar ce vrea. Şi panarama îi dă toate semnalele: îşi fâtâie curu' pe scaun, îi aruncă priviri, râde ca vaca... Mocanu? Fraierul nici nu-şi dă seama ce-i coace sub nas. Mai trag din bere şi mă uit la ei. Totul pare chill, când dintr-odată, Mocanu, boul dracului, se apucă să se spargă aiurea. „Ne-am cunoscut pe un site de matrimoniale, era singura care mi-a răspuns...” Zice asta rânjind ca un cretin, şi din momentul ăla am ştiut că se lasă cu belea. Stoica zâmbeşte ironic, dar eu deja mă uit la nevastă-sa. Faţa i se schimbă instantaneu, de parcă i-a tras cineva cu scândura-n cap. Îşi şterge ca pe muci râsul tâmp de pe bot şi îşi compune o mutră de gheaţă. O secundă şi gata. Lasă încet berea pe masă, şi atunci am ştiut că Mocanu e mort. O văd cum îl fixează cu privirea, de parcă ar fi vrut să-l omoare acolo, pe loc. Mocanu, acelaşi prost cum îl ştiam, tot încearcă să râdă şi să se scoată: „Am avut noroc cu ea, că era prima dată când încerca așa ceva. Altele făceau fițe, se credeau cine știe ce, te luau de sus... da' ea? Ea nu! A fost sinceră de la început, n-a stat pe gânduri, am ieșit împreună de la prima discuție!” Fraierul nu-şi dă seama că deja e mort. Şi pentru că nu era de ajuns, mai presară şî o glumă, în stilu-i caracteristic „Cred că era un pic disperată. Hă hăă!„ Asta e prea mult! Sare ca arsă, se ridică şi explodează. Îl face praf. „Singura care ţi-a răspuns? Disperată?! Aşa mă faci de căcat în faţa colegilor tăi?!” Îl rupe-n două acolo. Zice ceva despre cum l-a cules de pe un site ca pe ultimul ratat şi îl face pulbere, direct. Mocanu, săracul, se afundă în scaun de parcă ar vrea să dispară în pământ, bâjbâie nişte scuze, dar e deja prea târziu. Ea trânteşte scaunul, îşi ia geanta şi pleacă ca o furtună. Mocanu rămâne acolo, prost ca noaptea, cu o faţă de fraier pe care n-o s-o uit multă vreme. Eu şi Stoica ne uităm la el, niciunul nu zice nimic. Tăcerea e groasă, iar singura chestie clară e că Mocanu o să-şi facă singur de lucru cu mâna, pentru următoarele săptămâni... sau chiar luni. Trag un gât mare de bere, mă uit la părculeţul în care copii nesupravegheaţi zbiară şi aleargă de colo-colo. Parcă-l aud pe Ozzy “People think I'm insane because I am frowning all the time”.