Carmen Sorescu

când eram mică aveam plămânii doldora cu fluturi de varză îmi plăcea să merg cu trenul, să privesc pe fereastră în tot acest atimp palmele se umpleau de îngeri mici foarte mici, numai buni de

În ziua în care ne-am despărțit lumea părea că se sfârșea și ea Trăgeam aer în piept ca un animal prăbușit în sunetul vernal De cuțite ascuțite care chema la iubire Norii se lăsaseră atât de

ne îndesăm și mai mult unul în celălalt până când nu mai știm cine fură și cine este furat m-am obișnuit cu ticăitul tău ești unitatea mea de măsurare a timpului imperfect slujba

Când scrii poezie trebuie să fie întuneric în cameră Bezna din tine va lumina ca un bec agățat de stern Într-o liniște pură, oarbă, să ieși tiptil din piele Să te afunzi în neștire în apa de botez

se pare că da, citeam undeva, demult o carte, o scrisoare de dragoste, un e-mail nu mai știu, am uitat ceva de genul „iubirea este același pat, același prosop aceeași farfurie cu

Ar trebui să fie limbajul cu o treaptă mai sus Când citești să stai cumva pe vârfuri ca un copil care nu ajunge la înghețată Să nu știi de unde vine și unde se duce, dar să te bucuri De curcubeie,

Minunile încep dimineața când încă nu văd bine Primul tramvai zguduie puțin visele, mă spăl pe față Schimb ochii cu alții prin care văd ființe fabuloase Dar nu pe stradă, acolo în camera ta se

Dați-mi voie să fiu femeie, să merg la piață și să fac mâncare bărbatului pe care-l iubesc Dați-mi voie să nasc, să urlu când expulzez sentimente anapoda fără judecăți prealabile Fără să trag

Când ne-am așezat pe câmp norii erau deja deasupra Ca și cum le-am fi pregătit ceva sățios, gata să-și umple burțile Îți simțeam inima sub podul palmei ticăind a reproducere Amestecul de piele și

când sunt cu tine tălpile mi se lipesc de parchet ca de o smoală ciudată, un fel de lipici heraclit nu mai pot merge la baie, nu mai pot aprinde țigara stau înțepenită pe marginea patului duc

Întotdeauna în septembrie reîncep să scriu Mă întorc la foile albe așa cum se întorc păsările în țările calde Cu altă voce, parcă în alt trup, slabită, însetată Aș vrea să îngenunchez să beau apă

pe măsură ce împart trupul cu tine nu mai există să nu furi, să nu ucizi nu mai există nici fericire, nici moarte, doar un lagăr din carne și oase unde Dumnezeu nu există și cele zece porunci le

Acolo unde ne-am sărutat ultima oară cresc arbori de tămâie Păsările nu mai mor pentru că și-au făcut cuib din crengile lui Îmbrățișarea noastră arde și acum lemnul băncii pe care am stat Se vede

Dimineața se prelinge din mine o altă femeie cu o altfel de viață N-o iau cu mine când plec, o las acasă, când mă întorc îmi dă Papucii ei în care a stat toată ziua, tălpile se încălzesc Mă bucur

După ce ai plecat mâinile mi s-au retras încet în vertebre, nu mai aveam pe cine atinge Picioarele au reintrat în albia după revărsare, nu mai aveam la cine merge, eram de-acum O nouă formă de

Nașterea - nu e venirea pe lumea, e un prilej De luat aer în piept, de strigăt, mai ales O nouă turnură, o schimbare neașteptată de simțuri Sunt primul strat de foi volante căzut în viața

Când ne îmbrățișăm piepturile noastre se sparg și deodată îmi intra aer curat în plămâni Venele mele neverosimile, înșelătoare, se cățărau pe tine ca niște plante carnivore Și se făcea că visam și

Înainte de a citi poemul vreau să-ți spun că tot timpul cât nu am fost împreună Ți-am ascultat melodiile, m-am îmbrăcat în cămașa ta, fumam cu degetele ca tine Te imitam în lipsă, încercarea de a