Carmen Sorescu

Ascet Sunt un ascet fără noimă, ce mă scald prin Ecuația vieții tale fără răspuns la chipul meu Ce-i dus departe, risipit, ca niște foi volante Mă doare trecerea prin zeul epifan

Contaminare De la naștere am fost contaminată cu poeme Așa că nu da vina pe înțepătura de albină Știu, că uneori aripa crestată adânc, Până la cuvinte, până dincolo de tine Mi-a încărunțit

pe măsură ce împart trupul cu tine citești scriptura de pe epiderma mea așa cum odată creștinii citeau textele sacre pe piele de animal nenăscut și nu se mai săturau și stăteau cocoșați, în

iubitule lasă-ți butonii, lasă-ți trabucul ziua de ieri, ninsoarea din piept, pune-ți ochii în pumnul răcoros colorează-ți pielea cu inima mea stoarce bine cuvintele din ea îmbată-te cu

o lebădă neagră, un poem anost, o cameră goală un artist pe scena cu draperie roșie masa de aluminiu sub un reflector puternic sala e plină, liniștea este teatrală, are umbrelă verde îmi cade pe

când eram mică aveam plămânii doldora cu fluturi de varză îmi plăcea să merg cu trenul, să privesc pe fereastră în tot acest atimp palmele se umpleau de îngeri mici foarte mici, numai buni de

În ziua în care ne-am despărțit lumea părea că se sfârșea și ea Trăgeam aer în piept ca un animal prăbușit în sunetul vernal De cuțite ascuțite care chema la iubire Norii se lăsaseră atât de

ne îndesăm și mai mult unul în celălalt până când nu mai știm cine fură și cine este furat m-am obișnuit cu ticăitul tău ești unitatea mea de măsurare a timpului imperfect slujba

Când scrii poezie trebuie să fie întuneric în cameră Bezna din tine va lumina ca un bec agățat de stern Într-o liniște pură, oarbă, să ieși tiptil din piele Să te afunzi în neștire în apa de botez

se pare că da, citeam undeva, demult o carte, o scrisoare de dragoste, un e-mail nu mai știu, am uitat ceva de genul „iubirea este același pat, același prosop aceeași farfurie cu

Ar trebui să fie limbajul cu o treaptă mai sus Când citești să stai cumva pe vârfuri ca un copil care nu ajunge la înghețată Să nu știi de unde vine și unde se duce, dar să te bucuri De curcubeie,

Minunile încep dimineața când încă nu văd bine Primul tramvai zguduie puțin visele, mă spăl pe față Schimb ochii cu alții prin care văd ființe fabuloase Dar nu pe stradă, acolo în camera ta se

Dați-mi voie să fiu femeie, să merg la piață și să fac mâncare bărbatului pe care-l iubesc Dați-mi voie să nasc, să urlu când expulzez sentimente anapoda fără judecăți prealabile Fără să trag

Când ne-am așezat pe câmp norii erau deja deasupra Ca și cum le-am fi pregătit ceva sățios, gata să-și umple burțile Îți simțeam inima sub podul palmei ticăind a reproducere Amestecul de piele și

când sunt cu tine tălpile mi se lipesc de parchet ca de o smoală ciudată, un fel de lipici heraclit nu mai pot merge la baie, nu mai pot aprinde țigara stau înțepenită pe marginea patului duc

Întotdeauna în septembrie reîncep să scriu Mă întorc la foile albe așa cum se întorc păsările în țările calde Cu altă voce, parcă în alt trup, slabită, însetată Aș vrea să îngenunchez să beau apă

pe măsură ce împart trupul cu tine nu mai există să nu furi, să nu ucizi nu mai există nici fericire, nici moarte, doar un lagăr din carne și oase unde Dumnezeu nu există și cele zece porunci le