Sergiu Burlescu

noiembrie geometrie a frigului știe unde să apese durerea rămânând acolo fantomă în locul / momentul atingerii. aud vântul nebun fluierând prin structura de rezistență a corpului — straniu corpul nu

Roșu izbucnise în mine carnea visului s-a descojit lăsând sângele să curgă în șoapte valul urcă și pătează onoarea. pe buzele crăpate roșul a încolțit dorință și pact m-am lăsat de el mușcat fruct

mă așez pe marginea patului — zona de confort a unui sfârșit inevitabil trec zile / luni mă trec și eu exponat din galeria de nebuni închiși ermetic în propria celulă. sunetul din exterior al

În cafeneaua de la marginea orașului Nusqupolis timpul se scurgea din robinetul ruginit al coincidențelor distorsionate Dalí își scutură mustața ca pe o semilună topită — doar că îi rămân stele pe

1. în acvarii se mută păsări și-și iau cu ele lintița să învețe a înota printre ferestre spulberând visele ai dat drumul la frigider și de-acolo au țâșnit pinguinii cu jobene la pradă și de s-or

Vidul era o noapte fără lună un vid perfect. m-am așezat pe marginea unui șanț cu privirea pierdută în hăul înstelat. primul gând a fost o dizolvare latentă. sunt propagat în tot. fracțiune de

Negru căzut peste mine ca o pecete vie smulsă din cărbunele soarelui stins mi-a sigilat fragilul alb. vasul visului frânt defect primește lumina. în colivie păsări negre au cusut cu aripile lor

nu eram nebuni — ne-am întors fără trupuri și nimeni nu ne-a recunoscut doar umbrele pomilor din care am ieșit au șoptit numele noastre în frecvențe scăzute. am cântat mantre în limba ușilor de

dacă încerci să rezolvi o ecuație cu o singură necunoscută înmulțind-o cu un număr infinit singurul răspuns teoretic ar fi un poet care-și ține mâinile în buzunare și se uită prin tavan

aripile rupte ale îngerilor decăzuți ajung la fier vechi unde Hermes le topește și le preface în scuturi ieftine împotriva prostiei lumești. chiria cerului se plătește la timp stelele consumă la

I. Preludiu Întâi îi șoptești un compliment din colțul minții căci adevărul n-o incită acolo unde prostia se dă drept speranță și speranța se rujează cu idealuri pierdute. Îi spui că are ceva — o

Alb cerul s-a deschis în fața mea precum confesiunea smulsă din pânzele roșii ale tăcerii păsări moarte țintuite în stigmatul unui păcat nedezlănțuit își lasă umbrele să cadă peste mine pana lor

Nu nu suntem cenușă ceremonială ci praful cosmic din prima suflare pe care dumnezeu l-a lăsat când a rostit primul cuvânt fărâme de ființă împrăștiate în vânt nu știm ce am devenit sau unde

I. Peronul Fatalității stăm la coadă tăcuți încolonați după Kafka care tot cere lămuriri funcționarului din ghișeul sorții: „De ce unii au făina mai fină, și alții doar pleavă de meteorit?” nimeni nu

3. ferestre — pare că despart lumea mea de a ta dar nu le țin în umbră pliate una peste alta să le consacri căldura dintre ele încerci din când în când cu respirația ta rece să împingi vreo două

E foc. Din clopotniță iese fum în fiecare dimineață, pe la cinci. Un fum lăptos, amestecat cu ceața dimineții, se lasă peste sat ca o năframă grea. Oamenii spun că e semn rău: strigoii s-au cuibărit

I. Preludiul absurdului Mai întâi ignoră-l pe Heraclit totul curge liber neforțat dar norul… ah... norul are alte planuri. Își are cursul său printre oameni devastându-i de rămășițele dezgustului

Am intrat pe rând: întâi eu, apoi tăcerea mea. S-a făcut liniște. Părea că înghițise prea multă apă de ploaie și acum stătea ghemuită în buzunarul drept al pantalonilor. O răsuceam printre degete

dimineața s-a furișat în șosetele mele. în cameră, umbrele s-au ghemuit prin colțuri să urmărească cum rostogolesc pe piept un ghem de căldură ca tine senzuală la atingere și fină la