Poezie
De-a ascunselea
3 min lectură·
Mediu
mă așez pe marginea patului —
zona de confort a unui sfârșit inevitabil
trec zile / luni
mă trec și eu
exponat din galeria de nebuni
închiși ermetic în propria celulă.
sunetul din exterior al numărătoarei inverse
nu mai reușește să intre
rămas blocat în miezul gros al gândului.
încerc să-l ignor
dar simt incontestabil cerneala lui
tatuată adânc în pielea mea —
și mă blochează ideea
ce-aș fi putut fi eu
dacă lăsam patul perfect așternut
și părăseam camera
în căutarea propriei confirmări
care niciodată nu m-a ținut.
dar am oprit acel gând
fără a-mi mai da explicații
de ce.
e o luptă continuă cu mine —
sunt cel care vrea să iasă
ori cel care ar vrea să uite.
am mult de numărat
dar nu m-am oprit niciodată
să-mi aștept propria anulare.
zero
e și el un moment de ezitare
o pauză suficientă
să fiu văzut
ori să fi atins nevăzutul.
iar epuizarea de a sta mereu cu ochii larg deschiși
să-l / să mă tot caut
se apropie să nu mai fie înțeleasă.
nu mai pot cerne fiecare cuvânt înainte să iasă
de teamă să nu dezvălui unde m-am ascuns
așa că mai bine tac —
îmi tac și gândurile
le agit să înceapă numărătoarea
mă tupilez într-un loc strâmt
sub o carapace de indiferență caldă
lăsându-mi umbra să caute mai departe
semne de evadare.
aici pot fi mic
pot fi nimeni
nu trebuie să răspund la chemarea care știu
plutește mereu
dincolo de ziduri ca un ecou blând.
închid ochii —
simt că nu e suficient
că oricât de adânc m-aș scufunda
în lene / renunțare
în negarea oricărui sens
în spatele oricărui NU
pătrunde o lumină prin pleoapele închise
și oricum percepe direcția sensului —
o simt ca pe o șuviță de aer rece
prin gaura cheii.
e mâna mea care obstrucționează
fluxul de a fi atins
aș putea oricând lua mâna
dar las
numărătoarea e inofensivă în întuneric.
și asta e partea cea mai obositoare:
a ști
a ști că el nu caută (de fapt) —
așteaptă
stă acolo tăcut.
atât de tăcut
încât am impresia că nu există
dincolo de ușa pe care am trântit-o
în fața mea
și mă lasă să mă ascund
să mă zbat
iar să tac.
joaca nu se termină
când eu strig Gata!
ci doar când
zdrobit de atâta ascundere
mă ridic
deschid
și spun:
Te-am găsit.
poți să nu ieși.
zona de confort a unui sfârșit inevitabil
trec zile / luni
mă trec și eu
exponat din galeria de nebuni
închiși ermetic în propria celulă.
sunetul din exterior al numărătoarei inverse
nu mai reușește să intre
rămas blocat în miezul gros al gândului.
încerc să-l ignor
dar simt incontestabil cerneala lui
tatuată adânc în pielea mea —
și mă blochează ideea
ce-aș fi putut fi eu
dacă lăsam patul perfect așternut
și părăseam camera
în căutarea propriei confirmări
care niciodată nu m-a ținut.
dar am oprit acel gând
fără a-mi mai da explicații
de ce.
e o luptă continuă cu mine —
sunt cel care vrea să iasă
ori cel care ar vrea să uite.
am mult de numărat
dar nu m-am oprit niciodată
să-mi aștept propria anulare.
zero
e și el un moment de ezitare
o pauză suficientă
să fiu văzut
ori să fi atins nevăzutul.
iar epuizarea de a sta mereu cu ochii larg deschiși
să-l / să mă tot caut
se apropie să nu mai fie înțeleasă.
nu mai pot cerne fiecare cuvânt înainte să iasă
de teamă să nu dezvălui unde m-am ascuns
așa că mai bine tac —
îmi tac și gândurile
le agit să înceapă numărătoarea
mă tupilez într-un loc strâmt
sub o carapace de indiferență caldă
lăsându-mi umbra să caute mai departe
semne de evadare.
aici pot fi mic
pot fi nimeni
nu trebuie să răspund la chemarea care știu
plutește mereu
dincolo de ziduri ca un ecou blând.
închid ochii —
simt că nu e suficient
că oricât de adânc m-aș scufunda
în lene / renunțare
în negarea oricărui sens
în spatele oricărui NU
pătrunde o lumină prin pleoapele închise
și oricum percepe direcția sensului —
o simt ca pe o șuviță de aer rece
prin gaura cheii.
e mâna mea care obstrucționează
fluxul de a fi atins
aș putea oricând lua mâna
dar las
numărătoarea e inofensivă în întuneric.
și asta e partea cea mai obositoare:
a ști
a ști că el nu caută (de fapt) —
așteaptă
stă acolo tăcut.
atât de tăcut
încât am impresia că nu există
dincolo de ușa pe care am trântit-o
în fața mea
și mă lasă să mă ascund
să mă zbat
iar să tac.
joaca nu se termină
când eu strig Gata!
ci doar când
zdrobit de atâta ascundere
mă ridic
deschid
și spun:
Te-am găsit.
poți să nu ieși.
027
0
Tripleta de repere — numărătoarea, ușa, lumina care pătrunde prin pleoape — ține textul strâns și memorabil, dând sentimentul unei camere închise în care totuși intră aer. Vocea rămâne lucidă, controlată, fără patetism; „zona de confort a unui sfârșit inevitabil” și „zero e și el un moment de ezitare” sunt formule precise, bine dozate. Imaginile sunt tactile, pe corp, nu doar pe idee: șuvița de aer prin gaura cheii, carapacea de indiferență, pielea „tatuată” de numărătoare. Ritmul respectă timpul interior: numeri, aștepți, asculți, iar spațiile scenografice — patul, celula, camera, ușa — traduc mișcarea.
Finalul „Te-am găsit. poți să nu ieși.” închide impecabil: tandru, paradoxal, mută axa putere–vulnerabilitate și recodifică jocul ca pe o acceptare a sinelui. Pauzele sunt bine dozate, liniile scurte alternează cu fraze care curg, tăcerile devin parte din sens. Pe scurt, poem solid, cu miză clară și execuție pe măsură. Blană!