Sergiu Burlescu

Doamna Ottilia, vă mulțumesc mult pentru ochiul ager și pentru munca depusă. Apreciez nespus eforturile dumneavoastră și ale tuturor editorilor de a menține acest site la cel mai înalt nivel.

Mulțumesc mult pentru lectură, interpretare și pentru timpul acordat textului.
Da, să știi că am simțit și eu redundanța de care vorbești. De fapt, este ceva ce se strecoară și prin alte texte de-ale mele și sunt destul de conștient de asta. Cred că vine și din teama de a nu pierde ceva pe drum. Câteodată mă uit la un pasaj și îmi spun că ar merge trecut prin briciul lui Ockham, dar imediat apare frica aceea că, odată cu excesul, aș putea tăia și o parte din nervul textului.
Mă surprind adesea gândindu-mă că orice operație cosmetică schimbă puțin și registrul, respirația poemului, nu doar greutatea lui. Probabil de aceea ezit mai mult decât ar trebui.
Dar ai dreptate. Din când în când ar trebui să-mi fie mai puțin milă de propriile versuri și să am mai multă încredere că ceea ce rămâne în picioare după tăietură este, de fapt, esențialul.
Mă bucur că Prometeu n-a stat degeaba și că l-ai observat la muncă. :)

Urcușul obositor pe munte și coborârea în propriile văgăuni încetează să mai fie o simplă încercare fizică, devenind o disecție brutală a limitelor umane în căutarea absolutului. Este un poem de o verticalitate mistică aspră, unde epuizarea trupului mută lumea din axa ei pentru a face loc unei întâlniri amânate de o veșnicie.
De aici decurge o împăcare profundă și asumată: certitudinea că miezul lucrurilor nu se lasă descoperit în confortul certitudinilor, ci te așteaptă răbdător pe culme, abia atunci când ești gata să schimbi efemerul unei nopți sau al unei zile cu înălțimea eternă din tine.

Urmele ploii pe trotuarele palide încetează să mai fie simple fenomene ale naturii, devenind o geografie intimă a apropierii, unde alergarea prin furtună fixează clipa în afara timpului. Este o secvență de o plasticitate aparte, în care fragilitatea sentimentului se ascunde sub pandantivul argintiu al amurgului. De aici derivă o luciditate estetică profundă: certitudinea că frumusețea nu cere permanență, ci doar curajul de a te lăsa topit în ecranul ardent al verii, alergând spre o lumină care să îmblânzească noaptea.

Pierderea trecutului respinge conceptul de doliu al absenței și se transformă într-o coborâre subtilă la limitele normalului, realizând că nimic nu ne-a aparținut cu adevărat. Este un text cu o profunzime filosofică, născut dintr-o perspectivă acută asupra existenței umane ca sursă a efemerului. După aceasta vine profunda și austera împăcare: că marea eliberare nu vine din încercarea disperată de a conserva amintirile, ci din curajul de a privi în urmă fără resentiment, înțelegând că singurul lucru pe care l-am pierdut pe drum a fost doar naivitatea de a mai crede în veșnicii.

Pendularea fragilă între datoria de a mângâia copilul desculț al memoriei și dorința de a trece pur și simplu de cealaltă parte a peronului, acolo unde viața își vede de cursul ei cald și banal, este un fel de zdruncinare la realitate. Iar scrisul rămâne permanenta resuscitare a propriilor crengi rupte și marea eliberare vine abia atunci când înțelegi că, alții se vor îmbogăți scormonind în cufărul rănilor tale, pe țărmul alb al foii până și cea mai grea iarnă a sufletului trece, lăsând viața curată, ca după ploaie.

Am fost mișcat de această delimitarea tăioasă între perfecțiunea sterilă a sufletului și dragostea adevărată, care își caută sensul tocmai în micile, instinctivele și uneori dizgrațioasele chițibușuri ale intimității umane.
Deși povestea de dragoste absolută poate întârzia vieți la rând, fiecare cădere și fiecare absență nu fac decât să fortifice o temelie invizibilă, dându-ne blândețea de a crede că ceea ce nu am trăit aici va avea, în sfârșit, dreptul să încolțească dincolo.

Domnule Pașa,
vă mulțumesc pentru analiza onestă asupra textului, cât și pentru aprecierea lui.
Secvențialitatea textului, așa cum bine observați, nu urmărește o continuitate discursivă liniară. De altfel, titlul „RepeR” este un prim indiciu că există, din start, mai multe axe de construcție și interpretare. Secvențele pot fi parcurse și în sens invers, de la 1 la 5.
Cât despre „oniricinetică” – aveți dreptate. A fost, într-adevăr, „onirocinetică” în prima versiune. L-am schimbat în ultimul moment, nejustificat, poate dintr-un exces de sonoritate sau dintr-o teamă absurdă de a nu părea prea „direct”. Voi reveni la forma inițială.
Mă bucură nespus prezența dumneavoastră pe pagină.
Cu stimă,
Sergiu B.

Lumea în care până și Dumnezeu e nevoit să bruieze cuvintele pentru a ne proteja de propria noastră vulgaritate, singurul refugiu normal (gen) rămâne o bere rece băută în tăcere.
M-a făcut să zâmbesc.
Mulțumesc!

E o cborâre în pântecul de foc al începuturilor, unde trupul devine canalul prin care pulsează seva cosmică, iar dorința nu mai este o slăbiciune a cărnii, ci o forță sacră abandonată de curgerea timpului. Iar dincolo de zgomotul lumii, viața își rescrie veșnic geneza în tăcere, acolo unde rădăcinile mușcă din lună și refuză punctul final.

​M-a înfiorat căutarea febrilă a verticalității, în care trupul încetează să mai fie doar carne și devine un lift interior ce pendulează între alarmele roșii ale subsolului și strigătul de la ultimul etaj.
​Rămâne în urma lecturii o profundă liniște mistică: acceptarea faptului că singura salvare în fața prăbușirii este fragila frânghie de aer.

M-a impresionat mult radiografia tulburătoare a relației ghidate, obsedate și, în final, condamnate de destin. Realitatea și cartomanția se contopesc până când viața însăși devine un pachet de cărți amestecat frenetic. Dragostea nu se mai trăiește la voia întâmplării, ci sub auspiciile grele ale destinului scris pe bucăți de carton ilustrat. Cărțile se transformă în instanțe supreme, cele care „spuneau cine pe cine alege”.
În același timp, m-a impresionat construcția deosebită a poemului, în care realitatea se intercalează cu simbolismul cărților, oferind o interpretare cu substrat dublu și o viziune conceptuală multidimensională. Ceea ce îl face cu adevărat excepțional este felul în care transformă un act divinatoriu într-o filosofie a resemnării. În final, jocul se oprește pentru că eul liric decide să preia controlul asupra propriei suferințe: „mâine o să aşez cărţile un pic mai sus / să nu ne mai întâlnim, iubito”.
Rămâne în urma lecturii imaginea solemnă a celui care așază pachetul de cărți pe un raft inaccesibil, alegând distanța salvatoare în locul unui destin care a devenit prea complicat pentru a mai fi trăit. Un poem de o profunzime mistică și psihologică.

Cât de frumoase sunt imaginile și versurile, atât de lin și firesc curg precum apa cristalină din lacrimi și stropi de îngeri. Rândurile se revarsă calm în sufletul cititorului, transformând masa solitară într-o „cină de taină” cosmică.
Primăvara este starea de spirit recalcitrantă și tinerețea veșnică a sufletului menit să dialogheze cu fulgerul și îngerii.
Poem excepțional — gura de aer curat, care aduce la cunoștință că oricât de aspră ar fi pâinea cotidiană, gândul alb din interior are întotdeauna puterea de a ne deschide porțile nesfârșitului.

Cred că oamenii care pleacă luând cu ei doar jumătate din noi sunt cei mai periculoși. Pentru că jumătatea rămasă începe să inventeze restul. Îi face mai frumoși, mai triști, mai obosiți decât erau. Îi transformă într-o religie personală pe care o porți ani întregi fără să o mai poți explica nimănui, până când lipsa lor începe să întărească lăuntrul ca o dogmă.
Poem excepțional, de o sinceritate tăioasă, care transformă stația de metrou într-un monument al memoriei, unde oamenii devin opere de artă, iar rănile lor – artefacte universale. Profund impresionat, mulțumesc pentru poem.

Textul este de o frumusețe austeră și profundă, construit din imagini care par să se adâncească una în alta, ca într-un joc de oglinzi paralele în lumina lunii, doar pentru a atinge un miez al adevărului care, pe măsură ce ne apropiem, pare să se îndepărteze și mai mult.
Rămâne în urma lecturii o tristețe fertilă, o acceptare a faptului că miezul existenței noastre rămâne mereu parțial ascuns, dar că, din când în când, la o anumită oră din noapte, avem privilegiul de a-i atinge marginile cu vârful degetelor. Un poem excepțional, care a crescut în interiorul meu ca o umbră lungă de seară.

Tăcerea grea, reflexivă, născută în urma lecturării, se transformă într-un avertisment profund, care cumva ne obligă să ne analizăm introspectivul ca pe o tentativă de a-l mișca, măcar cu un pas, spre lumină. Iar atunci când cuvintele devin cruci, singura cale de a le salva este, poate, să ne oprim din bătut cuie și să așteptăm în tăcere ca întunericul să se risipească, redându-le sensul lor primar de lumină și vindecare.
Gânduri profunde și necesare asupra puterii și riscului Logosului.

Mulțumesc mult, doamna Ottilia, pentru lectura profundă și pentru interpretare.
Cred că Monarhul refuză tocmai ideea unui capăt definitiv. Nu caută nemurirea, ci continuitatea devenirii — renașterea prin alte praguri ale cunoașterii. Poate că, într-un final, și-ar dori să devină chiar el o scânteie de lumină, un licurici purtând în sine lumina diferiților sori.

Ceea ce rămâne cu adevărat tulburător după lectura acestor versuri este responsabilitatea uriașă pe care autorul o așază pe umerii părintelui. Să ai un dumnezeu care merge de-a bușilea prin sufrageria ta înseamnă să înțelegi că minunile nu se întâmplă în catedrale, ci în camerele de bloc, printre jucării și în fiecare colț.
Este un poem de o sensibilitate aproape dureroasă, care ne amintește că cea mai înaltă formă de credință este ocrotirea a ceea ce este fragil, mic și neajutorat. Dumnezeu locuiește în casa noastră doar dacă noi avem brațele deschise să-l primim.

La o primă lectură, textul pare simplu, aproape minimalist, purtat de un limbaj direct și lipsit de podoabe stilistice inutile. Însă, dacă cititorul reușește să oprească agitația gândurilor și să recitească poemul în liniște, sensul lui se lărgește și crește considerabil, cu o progresie geometrică. Simplitatea aparentă se dovedește a fi o lentilă care concentrează o tensiune psihologică uriașă: aceea dintre dorința utopică de a proteja iubirea și realismul brutal al lumii exterioare.

Miza „incendiu orb” se revelează abia în final, când zgomotul lumii amuțește definitiv. Dincolo de limitele biologice moartea simbolică a egoului face loc trezirii.
Mântuirea nu s-ar transforma într-o evadare în spații infinite și reci, dar în regăsirea într-un spațiu al siguranței absolute: „căușul greu al palmei de Tată”.
„Punct fix” reprezintă finalul căutărilor, limanul unde gravitația lumii nu mai are putere, iar fragilitatea aburului uman este ocrotită de o îmbrățișare cosmică, paternă și unde totul se sfârșește pentru trup, abia atunci începe realitatea spiritului.
Textul devine o formă subtilă a cunoașterii existențiale, sfidând orice limită a perceptibilului.
Deosebit!