Din bătrâni din țara de nicăieri

Confesiunea se ridică din cele mai adânci și sincere straturi ale ființei, din acele căi care hrănesc copacul cu melancolie și îl îmbrățișează cu atâta căldură, încât acesta devine, prin însăși esența lui, mai pur decât omul.

„când tăiam zâmbind copacii vii.”

Versul acesta capătă brusc o dimensiune enormă, depășind semnificația unui simplu poem și apropiindu-se de ceea ce aș numi un metapoem. Are în el violență, vină colectivă, banalitatea răului și o profundă auto-condamnare.

Și funcționează tocmai pentru că este simplu. Nu încearcă să impresioneze prin artificiu, ci lovește direct, cu o adâncime asemănătoare rădăcinilor despre care vorbește. Există în el și un „albastru” esențial, curat, care nu se dizolvă în narcisism, ci păstrează intact un nucleu fragil și autentic al umanului.