Poezie
tot mai mulți poeți diformi ca lumea
2 min lectură·
Mediu
Văd un copac care cade tăiat de o poezie
dar despre asta vom vorbi mai târziu
(dar vom vorbi mai târziu)
Aprind o țigară de lut și os buimăcit
dar despre asta vom vorbi mai târziu
(vom vorbi)
Arsura îmi coboară în mădulare și măduvi
acolo unde nu e liniște și
scrâșnirea plombelor de zirkoniu
Plâng cu casca pe cap dezamăgit
de lumea care mi-a rupt silabele
în alte locuri de ritm
Să fiți bucuroși
pe norii ăștia vine furtuna
Să fiți veseli
pe cerul ăsta nu e nevoie de stele
Casca se topește de febră și emoții
sunt cuprins de spasme greu de scris
dar despre asta vom vorbi mai târziu
Nici nu știam că locuiesc într-un fugar
blestemat la tăcere profundă
dar despre asta vom vorbi mai târziu
Am oprit să vă spun că lumea ne aprinde
din mădulare din măduvi din lut
cu oase cu mușchi cu limbi
A venit timpul să v-o spun răspicat
din fiecare lacrimă pe care o am
pe obraz
Era un copac bine îmbătrânit în pădure
ca un leu cu coamă și un înger
hrănit cu apă vânt humus
A crezut s-a rugat a plâns a dat flori
cuiburi pentru ciocănitori
veverițe cuci a legănat urși
Eu îi priveam pe atunci liniștea
încrederea în rădăcini
vlaga frunzelor însorite
Eu eram un alt păcătos al cuvântului
guraliv adolescent tânăr bombastic
îmbătrânind mai lent decât clipa
Rar mi-a fost dat să cunosc urgia
acelui copac învățat cu ploaia
deși uneori îl lăsau puterile
Nu mi-a venit să cred că iarna
îmbrăcat de părăsirea mea în delir
supravețuia cu icoane apărute pe cer
Nu am putut să mai fabric alte bazaconii
să dea bine la ratații mei asumați
atins de blândețea vegetală a răbdării
Dar cum sunt făcut din Cain și Kali
pe varful unui cuib de prădători
am ridicat vorba la rang de coală
Acum că simt durerea propriei neobrăzări
cu fiecare fonemă aruncată în strofe
te rog să lași vântul să te spele
Frunzele tale îmi vor rupe fâșii
negenerația de eroi camuflați
în biblioteci de rumeguș și biți
052
0
IG
