Sergiu Burlescu

sunt lumina ieșită din locurile întunecate ale conștiinței rana fragedă deschisă în carnea nopții albe mă poartă spre centrul ce se învârte în jurul punctului orb din lumină precum ochiul neînchis în

Într-o miercuri cu gust de plumb și gutuie, mi-am prins degetele în balamaua ușii prin care mi-a ieșit sufletul — tunel cam îngust și prost iluminat pentru un eu cu un ego superlativ. Nu țineam

scobind cu unghiile aurul atât de strâmt sub pleoapă tulpina ochiului se descojește și cade înăuntru Tu fără umbră nu-mi mai apăsa globul — mă doare neglijența lumii și lasă, te rog, un centimetru de

mi-ai dezvăluit într-o noapte după un amor intens că oamenii nu mai pot vorbi fără să ceară explicații. întrebările lor aveau colțuri intrau în tine ca obiecte așezate haotic. deseori făceai

atenți să nu atingem direct lucrurile. rareori le zicem emoții aproape niciodată sentimente. reciproc le împingem cu (și în) definiții. au toate ipostazele obiectelor subtil concepute după

bunicul îmi lăsase în testament o cutie cu mărunțișuri. le numea gânduri încă negândite sigilate cu parafină și sângele regretelor abandonate pe linia frontului. i-am rupt sigiliul și-am simțit

nimeni nu îți va spune niciodată că libertatea-i stânca unde îl cunoști pe Prometeu — pragul care îl calci și pardoseala se surpă sub greutatea tălpilor arse de contemplare. frica mersului desculț

până atunci existasem ca o prezență difuză rătăcind pe bulevardele reci ale Chișinăului — betonul îmi intra în plămâni și respiram neon pașii mei erau sterili pluteam periculos prin straturi subțiri

ce îmi ascunde cerul? am coborât în cameră prin ochiul de afară nu mai ploua aici noaptea nu plouă pereții lipsiți de atingerea ta își lepădau varul miroseam a frică și a vise ude m-am

culoarea nu își găsi refugiu în ochii tăi ne consumă lent eu o mângâi discret de parcă prin rezonanță s-ar găsi ieșirea sclipitoare din lume. picătură cu picătură infinitul se scurge printre

între extremități există o tranșă netedă. am venit nechemați — unica condiție a mesei mele de lucru. zgârii oglinda, o suprapun peste a ta, las dungi paralele, plec. întrebi: de ce? răspund: uită-te

off coloana osoasă a lumii prin care ai alergat desculț și ți-ai șters tălpile moi de fiecare dată când murea vreun poet mi s-a oprit în gât disc peste disc os din os le scoți lent prin pielea mea

nu eram nebuni — am intrat prea departe în spatele cortinei lumina ne proiecta înainte de a-și lua forma iar acum ne arde pielea de adevărul revelat. universul nu se lasă cucerit. inimile sunt

gongul devine intens — reverberațiile pun speranța pe loop de fiecare dată mai familiară mai confesivă mai intimă îmi marchează interiorul tranșant și mă descompun vegetativ în țărâna

Cine murise? De altfel, singura problemă cu adevărat serioasă. Groapa se tot lărgea odată cu fixarea punctului de pe fundul ei. Cu cât era privită mai adânc, cu atât marginile se urcau mai mult.

Nu. Refuz. Este inadmisibil ca sufletul să fie de unică folosință iar apoi să urce pe scara luminii treaptă cu treaptă curățindu-se până în Rai ori să coboare cu ascensorul în viteza

Realitatea în care te-am pierdut rămâne nesuprapusă celei în care ai plecat. Prima: ploaia era frica diluată peste gestul meu de a te lăsa în estomparea curajului — te-am decorat cu tăcerea

bună beznă! ți-am adus în dar noaptea mea ora 3:15 armonia se rupe în death metal și capătă sens pe marginea paraliziei în somn. ți-am văzut silueta. acum… ține cadavrul naivității mele. mintea nu