Apocrif liminal

În poemul acesta pare că omul se construieşte (pentru a se simţi împlinit) în jurul unei absenţe, în jurul unui “ceva” care aparţine celuilalt, fără ca el să poată intra în posesia acelui “ceva”. Ochiul deschis nu garantează “buna vedere”, regăsit în faţa propriei goliciuni. Transformarea e aşteptată să se întâmple în locuri şi gesturi banale („îmi învălui cafeaua în atenție / și gestul banal / îmi simt ființa pulsând liminal”). Cafeaua pare a fi savurată din “atenţie”, de parcă atenţia ar fi un material din care s-a făcut recipientul care “ţine cafeaua”, în balanţă cu lumina (lumina ce pare să provină, aici, din locuri neexplorate ale propriei conştiinţe). Omul poate simţi că ar putea exista ceva luminos în ceea ce nu înţelege pe deplin despre sine, în ceva ivit din întuneric. Cafeaua pare să organizeze poemul (dar să şi catalizeze legătura dificilă a elementelor greu de împăcat: lumina şi punctul orb din lumină, sacrul şi gestul banal, iubirea şi ce lipseşte din ea). Mi-au plăcut imagini ca: „gustul amar trece prin mine / ca cea mai dulce clipă / a veșniciei frumosului tău”(pare cum poemul e convingător când ne îngăduie să descoperim veşnicia într-o senzaţie), „cubismul / metalic se strânge prin vene / fir cu fir / până ia forma brățării din hematit / dăruite de tine”(pare cum metalul e aspirat înăuntru, brăţara devine parte a circulaţiei imprimându-i un ton metalic). Pare că iubirea s-a transformat în ceva mai înalt şi nu mai e doar sentiment ci întrând în corp a căpătat valenţe importante, prin care îi determină esential funcţionarea. Densitatea se simte în zonele de abstract şi pare cum, pe parcursul poemului, eul descoperă o formă de iubire care nu depinde de iluminare. Pare cum poemul este mai puternic atunci când mizează pe obiecte şi senzaţii. Pare cum iubirea începe cu “ceva ce vedem în celălalt” dar se împlineşte doar în momentul când nu mai avem nevoie să vedem totul. Un poem complex, cu imagini puternice, dedicat unei iubiri fără canon. La bună citire!