Polimorfism

Tudor aprinsese lumina în camera goală descoperise că singurătatea avea mobilă lipsită de stofă a șters ultimul rând din gândul așezat pe perete cu mâneca stângă și-a ascuns ochii prea sensibili la lumina primului rând • sângele tău își schimbă formula când îl privești prea adânc prin vene linii de tren oxidate sfârșesc în valea morților preferai s-o numești astfel laitmotiv (locomotiva defuncților) mai vine încă unul ții hambarul plin cu defalcațiile celor care te-au înlocuit până când pragul rămâne gol păstrezi distanța între riduri le îndrepți cu mâneca să nu să se înnoade altfel te depășesc și îți cresc rădăcini sub piele • îți scoți numele din haina udă sub el găsești alt nume tot ud pe unul îl porți ziua în piept agățat cu o agrafă pe al doilea îl fredonezi la miez de noapte când luna zăbovește pe cealaltă parte a patului astfel ții demonii încătușați și le potolești setea din când în când cu un pahar de apă sfințită alegi starea de mijloc când ești în egală măsură peste și în ai un prag pe care l-ai traversat de atâtea ori încât acum s-a imprimat în piciorul stâng dintre toate stările realului pragul ți-a ales visul uneori îți returnează varianta pe care nu ți-ai permis-o niciodată te-ai metamorfozat din întrebarea greșit formulată de propria reflexie răspunsul plutește într-o stare latentă căutând mecanismul care să-ți ridice coroana deasupra norilor. P.S. încarnez cam ce rămâne după ce mă scad din mine numele? nu! se desprinde odată cu agrafa trupul? nicicând! pragul îl traversase de prea multe ori în locul meu. încerc să-mi amintesc cine a făcut lumina Tudor? probabil. el locuiește în propoziția de la persoana a treia iar eu nu mai încap decât în greșelile celei de-a doua. verific sângele formula s-a schimbat verific reflexia întrebarea plutește încă suspendată verific locul din pat luna încă zăbovește acolo dacă m-aș transforma ar fi prea simplu dacă mă întorc port pragul în mine și eu mă aflu în precedentul iar ce rămâne din mine nu încape într-o singură persoană incarnez.