RepeR II: Ferestre etanșe

secvența 5
la capătul visului meu ești tu — construită din sârme care îmi oxidează legăturile slabe ale existenței.
și nevroza ta — întărită de un mortuar încă viu în relații.
din când în când mai pică câte un arhitect care își definește arta prin golurile ei.
iar mie mi-au trebuit toate cărțile de istorie și cronologia religiilor ca să te divinizez din goluri.
devenisem zeul viselor irealizabile — uneori mai ridic câte un turn:
Paris, Pisa, Babilon, Alexandria —
din greșeală sau din cruzime, în mitologie cele două sunt același lucru.
rămân în picioare unde tu ai dispărut.

secvența 4
visele irealizabile au fizica lor proprie:
cu cât le privesc mai direct, cu atât se deplasează —
exact ca particulele.
visul tău mă urmărește.
de aceea nu stă niciodată locului.
îl găsesc mereu cu un pas înaintea ochiului meu.
oniricinetică — mișcarea visului în realități atemporale.
supraviețuise datorită vitezei,
în permanență cu spatele spre mine, întrecând-o pe cea a luminii simultan pe toate stelele botezate în cinstea ta —
asta îl face real.

secvența 3
aparent descoperisem o categorie de oameni.
îi numesc vectori în vis —
concret nu fac nimic,
prin simpla lor existență deschid în tine direcția pe care altfel n-ai fi știut-o posibilă.
tu ai fost vectorul meu principal.
mi-ai arătat unde să îmi prăbușesc turnurile.
primele două au dispărut —
îmi începusem lucrarea în realitatea din care te-am șters.
problema vectorilor:
au sens, nu destinație.
lipsa devine importantă când e desăvârșită.

secvența 2
îți spun ceva pe care îl știu și nu îl cred simultan — contradicție portantă.
știu că visul ăsta nu va fi.
astfel a fost creat.
motivul pentru care îl visez cu toată precizia:
îi calibrez culorile,
îi verific structura de rezistență,
îi montez ferestre etanșe și pridvor cu viță de vie —
irealizabilul merită toată seriozitatea pe care i-o refuzi realului.
visul nu poate fi luat.
singurul lucru al meu cu adevărat,
prin existența sa omniprezentă.

secvența 1
începusem lucrarea într-o seară nesemnificativă.
nu mai erai prezentă —
doar umbra conversației noastre zidită pe perete printre fisuri.
umbrele sunt inofensive.
dar aceea și-a găsit fisura perfectă —
a divizat realitatea, lungindu-se spre tavan,
și s-a îndreptat unde lumina nu a mai urmat-o.
atunci s-a născut:
realitățile variau spre un tavan și dincolo de tavan,
între realitate irealizabilă și vis cu potențial simultan între zero și unu —
eram cel mai fericit.
realitățile variau —
tu erai toate, ca umbra ta pe perete,
și tu nicăieri.